fara titlu

Incepe sa devina palpabil. Sentimentul. Fiinta. Bucuria. Degeaba incerc sa masor ceva folosind termeni de comparatie din lumea formelor, ca si timpul de exemplu. Stiu doar ca dupa acea noapte, cand pentru cateva zeci de minute (sincer nu pot aprecia exact) am devenit constient de sentimentul de fericire/bucurie/liniste/noncuvant (este perfecta abordarea lui Osho apropo de "the non-thought") ce mi-a invadat corpul. Sub forma secundelor, clipelor, uneori mai lungi alteori mai scurte, aceste momente au devenit o constanta in viata mea.
De cateva zile insa am simtit o schimbare. Am simtit cum, aparent fara sa fac nimic in plus, aceste clipe cresc. se inmultesc. Se prelungesc. In acelasi timp in care noi raspunsuri mi se arata. Nu neaparat sub forma gandurilor, dar cumva devin constient de ele.
Intr-o stare de completa satisfactie apare un gand. O intrebare poate. Aproape instantaneu dispare daca nu are relevanta. Daca este cumva conectat cu sinele, si contine vre-o nedumerire, in clipa urmatoare vad, nu neaparat raspunsul, dar o alta perspectiva de a privi gandul respectiv. O perspectiva in care devin constient de raspuns fara a trebui sa il formulez.
Dupa care, dispare incet si linistit in oceanul de pace. Daca ar avea chip, am impresia ca gandul insusi ar disparea zambind.
Dupa care nimic. Acest nimic care ma face mai fericit ca niciodata. Stau si scriu aceste randuri cu senzatia ca imi vine sa ma ridic de pe scaun si sa fac cateva flick-flack-uri pe spate. Doar asa, for fun :)
Ma distrez atat de tare asistand la spectacolul oferit de ego, care incearca sa intrerupa acest spectacol de liniste cu tot felul de tentative devenite intre timp tragico-comice.
E foarte straniu sentimentul de spectator al unei piese de teatru cu doua personaje, din care unul esti tu insuti. Ma simt atat in sala cat si pe scena in acelasi timp.
Imi pot vedea atat de clar egoul cum incearca sa patrunda cu replici de genul "wow, trebuie sa testez asta. Trebuie sa intalnesc oameni iluminati sa imi confirme ca asa este. sa imi confirme ca ASTA este"
Dupa care incep sa rad. Atat in sinea mea cat si in lumea formelor.
Mi se pare atat de irelevant si de ridicol acest gand al "confirmarii" incat aproape automat ma paraseste el insusi rusinat parca. Dispare. Se duce...
p&l

Dumnezeu

Cred ca am dezbatut acest subiect de mii de ori deja. probabil am facut ceva referiri si pe acest blog, nu mai imi aduc aminte. dar stiu sigur ca atat in conversatii cat si in ganduri l-am dezbatut de nenumarate ori.
si pentru mine nimic nu s-a miscat. unele idei, ok, au mai prins forma. au inceput sa se conecteze.
am fost supus de mic unei anumite "educatii" religioane din partea bunicilor mei. trebuia sa spun o rugaciune in fiecare seara inainte de culcare, mancam mancare de post (deoarece bunica-mea era cea care gatea) etc. nu stiu cand am inceput sa nu cred. nu mai imi aduc aminte exact perioada. dar cumva tin minte dintotdeuna ca de fiecare data cand auzeam cuvantul dumnezeu eram nedumerit. si totusi nu vroiam sa lamuresc nimic. nu-mi aduc aminte vreodata de exemplu sa o intreb pe maica-mea care-i faza cu dumnezeu. am simtit dintotdeuna ca ceva se ascunde acolo. in acel cuvant. in acea definitie. in scurt timp, am inceput incet incet sa inteleg ce nu este dumnezeu. cu o mare pasiune pentru istorie initial, am inceput sa devorez carti. am ajuns sa citesc fara noima. orice imi pica in mana. sa recitesc de zeci de ori un anume jules verne...
in fine, cu toate ca de multe ori l-am intalnit fie ca si concept, fie ca si nume, am refuzat sa-i acord vre-o anumita fractiune de secunda de atentie.
il tineam cu mine, neexplicat in nici un fel, fara macar vre-o incercare de a-l privi. stiu ca la cel putin un capitol m-a influentat pe parcursul vietii mele: fiind in stare sa injur in limba romana intr-un mod foarte variat si agresiv/jignitor, nu am folosit niciodata cuvantul dumnezeu in injuraturile mele. nu stiu de ce. dar stiu ca are legatura cu faptul ca in mine nu era explicat inca acel lucru. si atata timp cat parerea nu era formata nu-mi permiteam sa risc?? nu stiu de ce.
Dupa multa vreme, timp in care am avut norocul sa ascult o mare varietate de versiuni personale ale conceptului, l-am intalnit eu din nou, in propria mea cautare, cea a sinelui. aici, pe acest drum, l-am descoperit pentru prima data pe dumnezeu. adica acum il pot vedea in mine in tine, in toata lumea. in tot ceea ce exista. ma simt parte a lui. din nou nu pot sa il descriu, si spun asta pentru ca de fapt ceea ce ma inchidea pe mine inainte erau incercarile fiecaruia de a-l defini.
ori mie mi se pare incontinuare imposibil. mi se pare ca orice incercare de a-l defini ii acopera din divinitate. nu i-o poate lua, dar i-o poate acoperi de ochii nostri. nu pot decat sa zambesc cand ma gandesc la el. imi vine chiar sa rad cand imi dau seama ca este peste tot si ca nu il vedem.
mi s-a tot spus ca gresesc mult ca nu il accept pe dumnezeu. dar sincer nu stiu cum... adica sa accept numele? ok, il pot accepta atata timp cat se refera la energia a carei parte suntem cu totii. si cam atat. nu pot sa ii atribui nici un alt adjectiv. orice incercare de a face asta simt ca ma indeparteaza de el.

Un exercitiu de prezenta

care pe mine ma ajuta enorm in viata de zi cu zi, minut de minut chiar, suna in felul urmator:
mi-am fixat anumite cuvinte/situatii cheie, pe care, atunci cand le intalnesc, le folosesc sa ma intorc in prezent. ma refer aici la activitatea mentala, sau gandit cum nu mai numeste :D
de exemplu, in momentul in care imi dau seama ca ma gandesc la orice care are legatura cu vre-un anumit termen, imi indrept atentia exclusiv acelui moment/eveniment si ma intreb: trebuie sa/pot face ceva ACUM pentru ca acel eveniment sa aiba finalizarea pe care mi-o doresc eu? - un exemplu banal este faptul ca ma surprind gandidu-ma la faptul ca pana in data de 19 mai cand imi expira buletinul trebuie sa merg la consulat sa imi depun actele pentru schimbatul pasaportului.
Daca raspunsul la intrebare este da, atunci incerc sa fac ceea ce este necesar.
daca raspunsul este nu, ma intorc in prezent. parasesc gandul ca fiind ceva cu care nu are rost sa imi bat capul deoarece nu ma ajuta cu absolut nimic. continuand cu exemplul de mai sus, deoarece am nevoie de o suma de bani pe care deocamdata trebuie sa o strang, iar cum nu pot face nimic in aceasta secunda din acest punct de vedere, parasesc pur si simplul gandul si ma intorc in prezent :)
metoda functioneaza la mine, pentru ca si in situatiile in care raspunsul este da, pot sa fac ceva pentru un eveniment viitor, ma pun si fac. Iar de orice activitate pe care o fac incerc sa ma folosesc din nou sa ma aduc in rpezent. in sensul ca imi dedic intreaga atentie acelei activitati. lucru care reuseste sa ma tina prezent. imi tine pentru o vreme atentia in momentul in care se intampla totul.

de la haiduci la ... prezenta

printr-o ciudata asociere am ajuns la o ciudata intrebare.
sunt "fan" in fb al paginii Poli Timisoara. Care au publicat azi un album in format audio a unei formatii banuiesc din Timisoaea, Noi Din Banat. Plecand de la melodia lor pe nume Paul Chinezul am ajuns la o cura youtube de phoenix, de la negru voda, nunta, mica tiganiada, ajungand in cele din urma la cicarlia. de unde m-a apucat cheful sa-l aud pe enescu interpretand-o. asa am ajuns la zdob si duc, etc cine o mai interpreteaza...
ajungand playlistul adhoc alcatuit la strunga, mi-am adus aminte de haiduci, care impreuna cu enescu mi-am dat seaam ca m-au facut putin nostalgic. imi e dor de romania? hmm... ciudat. cu noua definitie a dorului in minte, am mers mai departe. sa fie vorba de ego? egoul meu definit in romania? dupa care mi-am adus aminte de o incercare ce am avut-o aici la un moment dat de a explica cuiva de ce am plecat. de ce nu puteam sa fac schimbarile acestea in viata mea si acolo. si simnteam cumva raspunsul in mine, dar nu puteam sa il formulez. am incercat sa sppun ca acolo nu puteam sa "scap" de o anumita eticheta ce o aveam deja. asta a fost explicatia ce am reusit sa o dau la momentul respectiv. nu intelegeam nici eu prea bine ce vroiam sa spun bag de seama acum. dar explicatia venea de undeva din interior, si din aceasta cauza am incercat sa o formulez.
iar acum imi dau seama ca vocea din interiorul meu, cea care m-a ghidat since forever, fiind in acelasi timp raspunzatoare si pentru plecarea mea, eram de fapt eu insumi. sinele meu care se lupta sa scape de sub apasarea unui ego care crestea pe zi ce trece.
e oare posibil sa fie asa ? - intrebarea asta as atribui-o din egoului
cel putin eu asa imi explic si imi permit in acelasi timp acest dor. da, poate sa imi fie dor. acum inteleg de ce imi este dor si in acelasi timp nu vreau inca sa ma intorc acolo. pentru ca transformarea nu este inca completa. ce ciudat sa simt toate lucrurile astea ca si cum ar fii vii. simt cum instinctul, definit aici ca fiind sinele meu creste pe zi ce trece. simt cu prezenta ma face alert. imi da puterea sa inteleg lucruri care pana acum imi ramaneau ascunse.
acum imi este atat de clar ca imi vine sa rad.
hmmm... oare as putea pune un termen? suna din nou a ego, dar pe de alta parte suna logic. sa fie momentul in care o sa ma simt gata sa ma intorc in romania, chiar si doar pentru o vizita, momentul in care sinele meu va fi la lumina?
acum stiu ca in momentul in care o sa simt ca nici un fel de definitie de acolo nu ma mai poate acoperi o sa iau primul avion si o sa ma duc. pentru ca abia atunci o sa pot trai cu adevarat placerea momentului respectiv....
pentru ca tot de prezent va fi vorba si atunci :))
las acum blogul si ganditul si incerc sa revin :)
p&l

The Pursuit of happiness

30 octombrie 2008. Primul meu post pe acest blog. Imi aduc aminte cum am incercat sa ii gasesc un nume. recitind inceputurile blogului imi aduc rand pe rand aminte de toate sentimentele/intrebarile/nedumeririle ce le traiam pe atunci. imi aduc aminte cum m-am gandit ca daca tot incep un blog sa-l dedic unei idei. unei scop.
si ce alt scop mai bun am putea aveam fiecare dintre noi decat acela de a fi fericiti?
asa a inceput blogul. cum a inceput aceasta cautare a fericirii pentru mine nu stiu exact. probabil ca a inceput undeva in jurul orei 9:30 intr-o dimineata de miercuri din luna mai a anului 1976, atunci cand veneam pe lume. au fost necesari ceva mai mult de 33 de ani pentru a reusi sa ma apropii de fericire. iar acum pot ca ochii sufletului meu au inceput sa se deschida. a fost necesar sa trec prin destule pentru asta. a fost necesar sa cunosc alte fericiri (false in totalitate) si mai ales a fost necesar sa sufar.
ce antagonism! oare cum ii poti spune cuiva ce vrea sa isi descopere fericirea ca inainte trebuie sa isi doareasca sa sufere. trebuie sa se expuna. trebuie sa lase garda jos. trebuie sa accepte ceea ce i se intampla fara sa cracneasca macar. oare cati suntem capabili? foarte putini probabil. eu unul nu am fost capabil sa ascult. auzeam ce vorbesc unii oameni cu mine dar nu ascultam. si drept urmare nu intelegeam. nu vrea sa imi arog mie nici un merit. nu vrea sa spun ca sunt in vre-un anume fel altfel decat orice alta persoana din aceasta lume. dimpotriva. sunt nici mai mult nici mai putin decat fiecare dintre voi. sunt un suflet la fel ca toate celelalte. un lucru stiu insa ca am facut. si acela este faptul ca am perseverat. in ciuda oricarei logici de multe ori. am dat cu capul in prag de atatea ori ca ma mir ca il mai am. si culmnea, am dat cu capul de foarte multe ori in acelasi loc, nevroind parca sa invat nimic. dar am perseverat. am mers inainte.
Iar in momentul in care am reusit sa prind un capat al atei din ghemul fericirii nu i-am mai dat drumul. am trait vesnic cu convingerea ca mai este ceva. nu stiam ce, dar stiam ca mai este ceva. am avut curajul sa ma pun in contradictii cu teorii vechi de sute de ani. in sine mea am contrazis rand pe rand orice filosofie. orice regula orice obicei. am contrazis dualitatea. am contrazis binele si raul. am contrazis orice ce putea veni in contradictie cu fericirea completa. cea reala. fericirea fara de moarte. mi-am elaborat cu timpul propriile mele teorii. propriile mele filosofii. am ajuns sa le contrazic pe unele. iar pe altele le-am dezvoltat. unele au ramas in faza incipienta, probabil in momentul in care le descopeream inutilitatea.
nu mai este vorba doar de acel sentiment de fericire deplina si netulburata ce l-am trait in urma cu doua nopti. ideile incep sa se aseze. incet incet procesul de decantare continua. iar nimeni si nimic nu il mai poate opri.
rand pe rand orice intrebare spre care imi indrept atentia prmeste un raspuns. probabil ca nu toate deodata, dar cu timpul pe masura ce intrebarile respective vor capata o anumita importanta sunt convins ca raspunsul mi se va arata.
pentru prima daca simt ca pot face fata si provocarilor exterioare. pot raspunde intrebarilor altora. cu singura conditie ca cei care le pun sa fie pregatiti sa primeasca raspunsurile.
si afirm acest lucru pentru ca l-am simtit pe propria mea piele. pentru ca uitandu-ma in urma acum vad cu multa claritate cum degeaba primeam raspunsuri daca nu eram pregatit sa le ascul. le auzem, dar nu le intelegeam. sau intelegeam ce vroiam eu. ce vroia egoul meu sa intelega. si de obicei se termina prin a ajunge sa ma enervez din cauza ca aveam impresia ca cel care imi da raspunsurile de fapt nu ma intelege pe mine. ma pufneste rasul cand imi dau seama ce surdo-orb puteam sa fiu :)
ma voi opri aici pentru moment dar promit sa revin :)
de fapt am atatea de spun ca si daca nu as vrea probabil tot le voi spune :)

peace&love

e adevarat, e adevarat, e adevarat, e adevarat, e adevaraaaaaaaaat :)))))))))))))))))))

de dimineata am inceput sa traduc un text a lui osho referitor la ego. incerc sa fac asta pentru a-i putea da mamei mele macar o idee cam ce se intampla cu mine. in ce directie sunt.
se pare ca atentia mea sustinuta catre acest text, orele intregi de incercari de a gasi cea mai buna formulare m-au facut sa fiu prezent...
altrfel nu imi pot explica de ce ma ridic din cand in cand de pe scaun si ma plimb minute in sir prin camera, cu mainile ridicate catre cer, cu ochii atintiti catre cer, intr-o stare de bucurie pe care nu imi aduc aminte sa o mai fi trait vreodata. adica am mai avut senzatii de fericire pana acum, dar de fiecare data au fost date de lucruri concrete. au fost fericiri trecatoare cauzate de anumite evenimente/intamplari/reusite/etc din viata mea. toate au trecut pe rand...
si am ajuns aici, comportandu-ma ca un nebun, razand de unul singur, neputand sa-mi sterg expresia de fericire de pe fata si din suflet.
da. sunt fericit. nu mai imi e frica sa o spun. de fapt a trecut ceva timp de cand am simtit ultima data ca mi-ar fi frica de ceva.
e atat de minunat....e...nu stiu...cuvintele sunt de prisos
si de fiecare data cand gandirea revine, nu ma pot opri sa nu ma gandesc ce o sa fac daca o sa reusesc vreodata sa fiu asa pentru totdeauna...
probabil or sa ma interneze la nebuni, pentru ca nu pot sa dau nimanui nici o explicatie de ce sunt atat de fericit... de ce imi vine sa renunt la mersul obisnuit pe strada in favoarea a ceea ce se numeste pasul strengarului :))))))))))))))

PS: nu am mai fumat un joint de cateva zile, asa ca varianta ca ceva exterior sa imi dea aceasta bucurie nemaipomenita pica. material vorbind sunt sarac lipit, in sensul ca nu am mai vazut 5 euro deodata de nu mai tin minte. de o saptamana si ceva mananc supa din plic, pentru ca de ultimii bani mi-am facut provizii de...supa :D am incercat chiar ca ma gandesc la lucruri care in trecut ma faceau furios, ma intristau, ma faceau sa sufar. degeaba. totul paleste sub aceasta lumina. sunt trezit de dimineata, nu am dormit in timpul zile, am inceput din nou chiar sa imi fac exercitiile, si totusi oboseala parca nu vrea sa se lipeasca de mine...
cred ca as putea sa continui la nesfarsit incercand sa descriu ceea ce traiesc acum, dar de obicei post scriptumurile ar trebui sa fie mai scurte decat textul carora sunt atasate...nu ?
va iubesc :)))))))))))

dau ture

iarasi ma invart in cerc. am inteles ce-mi face gandirea cu premeditare. incerc sa renunt la ea. dificultatile apar in momentul in care imi dau seama ca nu am ce sa pun in loc inca. acesta este momentul in care devin confuz.
mi-a fost destul de greu sa inteleg ca de fapt ceea ce consideram aliatul meu este in realitate inamicul meu. mi-a fost destul de greu sa ma dezarmez singur. re renunt fata de mine la singurul lucru care il consideram aliatul meu. disocierea de ego, atunci cand nu se produce de la sine, caz in care ma aflu si eu, are un milion de capcane. scenariile oferite de minte apar cateodata atat de "logice" incat reusesc sa imi inchida dialogul interior. poate ca e bine. poate ca asa trebuie sa fie. poate ca "neputinta" de a gandi de care am inceput sa "sufar" recent este spre binele meu...
dar inca gresesc undeva. la nivel de subconstient probabil ma blochez in anumite tipare, care nu vor sa dispara cu una cu doua.
dar cea mai mare dilema din ultimul timp o am vis-a-vis de restul oamenilor. orice intalnire cu orice persoana, daca nu este strict legata de un subiect anume, cat se poate de concret, ma incurca.
nu mai sunt in stare cumva sa am discutii generale. oamenii au tendinta sa discute despre viitor sau trecut. destul de clar pana aici de ce se intampla asta. dar ce pot face eu in acest caz ? in aceste situatii, in care as vrea sa pot discuta doar momentul prezent, imi dau seama, asa cum bine zicea osho, ca am putea foarte bine sa vorbim doar 5% din cat o facem in mod normal. si atunci intervine linistea. ori a gasi oameni langa care poti sa taci fericit, impreuna cu ei, pare imposibil.
toate cutumele sociale te indreapta spre dialog, spre impartirea de informatii, descrieri, depanat de amintiri etc...
nu am vazut si nu am auzit niciodata de o persoana care sa se aseze pe o banca intr-un parc langa o alta persoana, si fara sa schimbe un cuvant sa devina cei mai bun prieteni. nici macar amici, cunostinte...

Azilul de batrani

Nu m-am gandit niciodata la mine serios imbatranind. nu stiu. pur si simplu. nu ma pot imagina. nu ma vad. nu ma vad ajungand sa fiu batran. nu ma vad nici murind tanar...
si pana la urma... ce inseamna tanar ? si ce inseamna batran ?
habar nu am...
la ce m-am gandit azi insa este o premiera...
am inceput prin a=mi aduce aminte partile negative ale vietii ce o duc eu acum. cel putin asa cum imi imaginez ca mi le-ar prezenta ai mei parinti...
singur, fara un viitor asigurat, fara casa ta proprie si personala, etc...
ce poate fi rau in asta ? pai cand ajungi la batranete, incepi sa fii bolnav, si probabil ca e bine sa aiba cineva grija de tine...
mi se pare corect. dar care e diferenta intre a fi bolnav la tine acasa sau a fi bolnav la spital ?
si faza cu a avea familia langa tine cand esti batran... iarasi mi se pare un pic idealizata ca sa zic asa...
adica sincer, mi se pare mai interesant sa cunosc alti oameni ca mine intr-un azil de exemplu, cu tot felul de povesti de viata de ascultat, si cu care buna crestere sa ma oblige sa fiu politicos... pentru ca am impresia ca stim cu totii cum se poarta batranii cu familia cand sunt bolnavi mai ales. devin adevarate poveri... si fara voia lor...
si fara voia nimanui de fapt....pur si simplu se intampla
si atunci ? daca stiu asta de acum, de ce as alege ca pe o destinatie de urmarit posibilitatea de a-mi face familia nefericita in ultimii mei ani de viata ?
e chiar asa iesit din context acest mod de a privi batranetea ?

unde-i calea de mijloc ?

am observat un lucru ciudat. imi vine din ce in ce mai greu sa gasesc o punte de comunicare cu oameni cu care am intrerupt de ceva timp legatura...
si sa ma explic putin: e ok sa vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit de 10, 15, 20 de ani. dar cu cei cu care nu am mai vorbit de cand am plecat de exemplu, imi gasesc f greu cuvintele. daca incep din prima si le povestesc de lucrurile care ma preocupa pe mine in momentul de fata se creeaza un fel de vid. un "ceva" care blocheaza cumva derularea ulterioara a discutiei...
oamenii se bucura sa auda ca sunt bine, ca simt in sfarsit ca sunt pe drumul cel bun, ca am descoperit cum se fac exercitiile de fericire, etc etc... dar cand le spun ca in drumul meu spre aceste lucruri am renuntat complet si cu mare bucurie inca la unele "insemne" ale societatii de azi, gen masina, televizor, casa, etc, in asa fel incat in momentul de fata, toate proprietatile mele materiale incap intr-un rucsac, iar daca ceva nu incape, atunci probabil ca nu este asa important si prin urmare nu am neaparat nevoie, ceva se intampla...
replica urmatoare e ceva de genul.. "aha..." (cu accent pe ha) dupa care o pauza lunga umple spatiul...
"e clar, a laut-o razna..." sau "e pe droguri nasoale"... sau ceva de genul... sunt cuvintele nespuse din spatele pauzei...
faza este ca sunt atat de multe lucruri de spus, incat sunt sigur ca vina imi apartine mie. sunt atat de exaltat/exuberant/fericit odata cu aceasta stare de bine ce am descoperit-o, incat imi vine greu sa reiau toti pasii pentru altcineva. si mai ales pentru cda de fiecare data cand incer sa o fac, se pierde totul, din cauza discutiei care divagheaza mult prea mult. ok, inteleg ca si mie mi=a luat mult timp si multe resurse sa fiu aici, si ca probabil o singura discutie cu persoana respectiva nu are cum sa lamureasca nimic... frustrant anyway

LMA 2010

a trecut ? incepe sa treaca ? asa se pare. sper sa fie ultima. sper sa fie cea mai buna dintre toate. sa fie cea care m-a vindecat definiv. acum macar stiu sigur ca si depresiile sunt bune la ceva :)
acesta ar fi principalul motiv al lipsei de activitate pe aici...
un alt motiv, cu care inca ma lupt, este faptul ca reusesc din ce in ce mai putin sa imi pun in cuvinte gandurile. simt ca orice prindere in definitia unui cuvant a unei idei nu face altceva decat sa ii restrange intr-atat de mult sensul incat se pierde chiar esenta ideii. asa ca raman total fara idei. nu pentru ca nu as avea alte subiecte despre care sa scriu ceva, dar si-au pierdut toate valoarea cumva. nu mai vreau sa vorbesc decat despre fericire. pace. zambet. liniste. whatever, numiti-o cum vreti.
iarasi devin nearticulat pe masura ce incerc sa formulez ceva...
anyway... o sa revin. sper :)