fara titlu

Incepe sa devina palpabil. Sentimentul. Fiinta. Bucuria. Degeaba incerc sa masor ceva folosind termeni de comparatie din lumea formelor, ca si timpul de exemplu. Stiu doar ca dupa acea noapte, cand pentru cateva zeci de minute (sincer nu pot aprecia exact) am devenit constient de sentimentul de fericire/bucurie/liniste/noncuvant (este perfecta abordarea lui Osho apropo de "the non-thought") ce mi-a invadat corpul. Sub forma secundelor, clipelor, uneori mai lungi alteori mai scurte, aceste momente au devenit o constanta in viata mea.
De cateva zile insa am simtit o schimbare. Am simtit cum, aparent fara sa fac nimic in plus, aceste clipe cresc. se inmultesc. Se prelungesc. In acelasi timp in care noi raspunsuri mi se arata. Nu neaparat sub forma gandurilor, dar cumva devin constient de ele.
Intr-o stare de completa satisfactie apare un gand. O intrebare poate. Aproape instantaneu dispare daca nu are relevanta. Daca este cumva conectat cu sinele, si contine vre-o nedumerire, in clipa urmatoare vad, nu neaparat raspunsul, dar o alta perspectiva de a privi gandul respectiv. O perspectiva in care devin constient de raspuns fara a trebui sa il formulez.
Dupa care, dispare incet si linistit in oceanul de pace. Daca ar avea chip, am impresia ca gandul insusi ar disparea zambind.
Dupa care nimic. Acest nimic care ma face mai fericit ca niciodata. Stau si scriu aceste randuri cu senzatia ca imi vine sa ma ridic de pe scaun si sa fac cateva flick-flack-uri pe spate. Doar asa, for fun :)
Ma distrez atat de tare asistand la spectacolul oferit de ego, care incearca sa intrerupa acest spectacol de liniste cu tot felul de tentative devenite intre timp tragico-comice.
E foarte straniu sentimentul de spectator al unei piese de teatru cu doua personaje, din care unul esti tu insuti. Ma simt atat in sala cat si pe scena in acelasi timp.
Imi pot vedea atat de clar egoul cum incearca sa patrunda cu replici de genul "wow, trebuie sa testez asta. Trebuie sa intalnesc oameni iluminati sa imi confirme ca asa este. sa imi confirme ca ASTA este"
Dupa care incep sa rad. Atat in sinea mea cat si in lumea formelor.
Mi se pare atat de irelevant si de ridicol acest gand al "confirmarii" incat aproape automat ma paraseste el insusi rusinat parca. Dispare. Se duce...
p&l

Dumnezeu

Cred ca am dezbatut acest subiect de mii de ori deja. probabil am facut ceva referiri si pe acest blog, nu mai imi aduc aminte. dar stiu sigur ca atat in conversatii cat si in ganduri l-am dezbatut de nenumarate ori.
si pentru mine nimic nu s-a miscat. unele idei, ok, au mai prins forma. au inceput sa se conecteze.
am fost supus de mic unei anumite "educatii" religioane din partea bunicilor mei. trebuia sa spun o rugaciune in fiecare seara inainte de culcare, mancam mancare de post (deoarece bunica-mea era cea care gatea) etc. nu stiu cand am inceput sa nu cred. nu mai imi aduc aminte exact perioada. dar cumva tin minte dintotdeuna ca de fiecare data cand auzeam cuvantul dumnezeu eram nedumerit. si totusi nu vroiam sa lamuresc nimic. nu-mi aduc aminte vreodata de exemplu sa o intreb pe maica-mea care-i faza cu dumnezeu. am simtit dintotdeuna ca ceva se ascunde acolo. in acel cuvant. in acea definitie. in scurt timp, am inceput incet incet sa inteleg ce nu este dumnezeu. cu o mare pasiune pentru istorie initial, am inceput sa devorez carti. am ajuns sa citesc fara noima. orice imi pica in mana. sa recitesc de zeci de ori un anume jules verne...
in fine, cu toate ca de multe ori l-am intalnit fie ca si concept, fie ca si nume, am refuzat sa-i acord vre-o anumita fractiune de secunda de atentie.
il tineam cu mine, neexplicat in nici un fel, fara macar vre-o incercare de a-l privi. stiu ca la cel putin un capitol m-a influentat pe parcursul vietii mele: fiind in stare sa injur in limba romana intr-un mod foarte variat si agresiv/jignitor, nu am folosit niciodata cuvantul dumnezeu in injuraturile mele. nu stiu de ce. dar stiu ca are legatura cu faptul ca in mine nu era explicat inca acel lucru. si atata timp cat parerea nu era formata nu-mi permiteam sa risc?? nu stiu de ce.
Dupa multa vreme, timp in care am avut norocul sa ascult o mare varietate de versiuni personale ale conceptului, l-am intalnit eu din nou, in propria mea cautare, cea a sinelui. aici, pe acest drum, l-am descoperit pentru prima data pe dumnezeu. adica acum il pot vedea in mine in tine, in toata lumea. in tot ceea ce exista. ma simt parte a lui. din nou nu pot sa il descriu, si spun asta pentru ca de fapt ceea ce ma inchidea pe mine inainte erau incercarile fiecaruia de a-l defini.
ori mie mi se pare incontinuare imposibil. mi se pare ca orice incercare de a-l defini ii acopera din divinitate. nu i-o poate lua, dar i-o poate acoperi de ochii nostri. nu pot decat sa zambesc cand ma gandesc la el. imi vine chiar sa rad cand imi dau seama ca este peste tot si ca nu il vedem.
mi s-a tot spus ca gresesc mult ca nu il accept pe dumnezeu. dar sincer nu stiu cum... adica sa accept numele? ok, il pot accepta atata timp cat se refera la energia a carei parte suntem cu totii. si cam atat. nu pot sa ii atribui nici un alt adjectiv. orice incercare de a face asta simt ca ma indeparteaza de el.