prea tarziu

s-a intamplat vreodata ca cauti o explicatie ani la rand ?? sa te urmareasca fara pauza orice ai face ?
si cand in sfarsit ai impresia ca ai gasit-o... sa iti dai seama ca nu mai are nici o importanta?
pentru nimeni in afara de tine probabil...

ceata

Am impresia ca am reusit cumva sa imi gasesc un echilibru. Destul de precar, dar il pot numi echilibru.
Am reusit sa imi fac cumva curaj sa fac orice. Am reusit ca fiecare gand negativ ce imi provoaca fie si cel mai mic stres, sa il contracarez. Sa il combat cu argumente, nu sa il ascund, sau sa il ingrop printr-un ungher al mintii.
Am reusit sa fac multe cu mine, si pot sa spun ca sunt destul de multumit de ceea ce pare sa se contureze in legatura cu personalitatea mea.
Din pacate pic din nou examenul motivatiei. Adica ma pot umple singur de viata si de idei, de ganduri bune, de orice imi trece mie prin cap...dar nu reusesc sa imi raspund la intrebarea: „pentru ce?”
In continuare tot ceea ce imi propun, intr-un fel sau altul se implineste. Am atatea exemple la care sa cuget, ca mi-ar ajunge sa ma pompez cu entuziasm inca 5 vieti de acum incolo.
Si totusi, la un moment dat, incep sa simt un fel de inutilitate cronica in ceea ce ma priveste.
In astfel de momente nu mai inteleg nimic. milioane de intrebari ma agreseaza in fiecare secunda: de ce ? pentru ce ? si din nou de ce? Samd...
Si nu reusesc sa raspund nici uneia.
In aceste momente totul isi pierde sensul. Inclusiv eu. Nimic nu pare sa poata rezista. ma simt ca si cum as fi in cea mai intensa ceata posibila. Atat de intensa ca nu imi pot vedea nici propriul corp. Sunt pierdut complet in mijlocul acestei imensitati de ceata, fara nici un punct dupa care sa ma pot orienta. Nimic.

unde sunteti oameni buni ?

ma simt singur. nu are nici o legatura cu faptul ca sunt singur. e un alt fel de singuratate...
e o singuratate in gandire. pur si simplu nu reusesc sa mai gasesc oameni cu care sa pot sa imi impart ideile, gandurile in asa fel incat sa le pot dezvolta.
oricat de mult am incercat, la un moment dat, pana si cele mai deschise persoane (in gandire), se poticnesc in unele cutume. si asta nu pot sa inteleg. din moment ce dai dovada ca poti sa gandesti independent si ai descoperit de unul singur ca unele lucruri nu sunt asa cum ti s-a spus tie ca sunt, de ce este atat de greu sa te gandesti ca poate si alte asemenea lucruri/idei sunt un pic altfel decat stiai tu ???
de ce nu mai incearca nimeni sa isi contrazica in minte absolut tot ceea ce a fost el invatat ca este bine sau rau. doar asa, de dragul imaginatiei? ce poate fi asa de rau in asta? crede cineva ca o sa descopere ca a omora o alta persoana este bine? bazandu-ma pe bunul simt al fiecaruia, am convingerea ca acele actiuni complet daunatoare bunului mers al vietii vor fi in continuare pe lista neagra.
singurul moment in care ar putea aparea o mica problema este atunci cand o sa descoperim ca nu totul este asa cum credeam noi...
si pana la urma, as fi foarte curios ce s-ar fi intamplat daca Galilei ar fi luat de buna teoria lui Ptolemeu, si speriat de inchizitie si-ar fi zis in gand: lasa-o moarta ca e mai simplu asa ?
cum de a reusit de exemplu omenirea sa inteleaga ca a te spala iti face de fapt bine? cine a fost primul om care a avut curajul sa se gandeasca la faptul ca un dus l-ar ajuta mult mai mult decat mirosul de hoit ce il degaja?
nu pot sa inteleg de ce nu vede nimeni in ce capcana a prejudiciilor traieste. in ce cerc vicios se invarte. o simpla privire in afara acestor prejudecati ar putea schimba in bine vietile tuturor.
si poate asa, nu m-as mai simti nici eu atat de singur :)

ieri

vreau foarte scurt sa amintesc un alt gen de activitate ce se poate face la o ora de valencia... si anume, coboratul cu barca/salteaua/piscina gonflabila/camera de tractor sau orice altceva gonflabil va trece prin cap, timp de doua ore jumate pe un rau...
o zi senzationala, pe care nu am timp suficient acum sa o descriu asa cum trebuie acum...

La Pepica

La Pepica (http://www.lapepica.com/) este cel mai vechi restaurfant din valencia. Fondat in 1898, este situat in prima linie la Malvarosa (plaja Valenciei)
Cu familia familia regala a spaniei, Hemingway, George Michael, Banderas, Melanie Griffith, Ava Gardner sau Jackelin Bisset plus si multi altii printre vizitatori, , cred a reusit sa isi faca un nume destul de bun in peisajul valenciei.
Treaba cu La Pepica este urmatoarea: de azi, eu sunt noul lor fotograf :)
adica ma pot duce in fiecare zi acolo (3 ore la pranz si 3 ore seara) sa fac poze si sa le vand. Banii incasati sunt ai mei, ei doar ma lasa sa fac asta acolo.
Cum nu lucrez pentru restaurant de fapt, programul este foarte lejer: cand consider ca am nevoie de bani, ma duc la lucru...
Mi se pare incredibil de simplu. Si sper din tot sufletul sa se dovedeasca o idee viabila. Nu de alta, dar pana acum e singura care mi-a venit, chiar daca o tot cocolosesc de nu stiu cate luni pana sa o pun in sfarsit in practica...
o sa vedem - we will see - vamos a ver
intre timp...imi tin pumnii :)

a crescut obama

obama este unul din cele doua pisici din apartament. ultimul venit. ce acum 2-3 sapt era cat un ghem.
azi am descoperit ca a crescut. cand am inchis usa de la frigider. inainte trecea cu usurinta peste el. trebuia doar sa isi plece putin capul. azi insa era sa il inchid in frigider...
eu nu inteleg cum se transforma pisoii astia dintr-un ghem de energie pura, in mate atat de lenese...

Chambao - Roé Por La Escalera

Me equivoque de calle
me equivoque de sitio
me equivoque en el numero del bloque
me equivoque de piso

Me equivoque de portero
me equivoque de letra
me equivoque por subir las escaleras
me equivoque de puerta

Me abrio la enfermera (que no era)
dijo que esperara (puñetera)
me cogio el dentista (que no era)
me quito la muela (que no era)
tropece en el escalon
como canta Tableton
y roe por la escalera...

Me acorde de la calle
me acorde del sitio
me acorde del numero del bloque
me acorde del piso

Me acorde del portero
me acorde de la letra
me acorde de que habia ascensor
me acorde de la puerta

Me abrio la enfermera (que si era)
dijo que esperara (puñetera)
me cogio el dentista (que si era)
me saco la muela (que si era)

Me arreglo toas las demas
que las tenia fatal
por roa por la escalera.

trebuie sa ascultati piesa asta. si cine intelege spaniola...dialogul de la sfarsit dintre doi terminati...este pur si simplu genial. mai ales daca mai si stii un pic cum sunt spaniolii simplii. de pueblo :D
din pacate, nu este pe youtube decat live. ceea ce este destul de aiurea pentru ca lipseste dialogul de care am amintit...
anyway...se poate dwldui

casnice

cu siguranta printre cele mai idioate activitati posibile se regasesc spalatul si calcatul hainelor. cel putin pentru mine...
la spalat, partea care nu imi place cel mai tare este intinsul rufelor... pentru ca in spalatul propriu-zis eu nu am un rol prea important, de cand am reusit sa invat cum se porneste masina de spalat...
si cel mai nasol este ca dureaza totul atat de mult incat finalul (intinsul rufelor) ma prinde intotdeauna in cel mai prost moment posibil...
si ca sa explic: la mine spalatul hainelor incepe cam cu 3 zile inainte de a ma apropia practic cat de putin de masina de spalat...
incep sa ma gandesc... ca trebuie sa imi spal hainele, ca nu mai am nu_stiu_ce...etc. dupa care, intr-o dimineata imi fac mai mult decat de obicei curaj, si ma apuc.sa sortez. hainele albe, colorate si negre...
intotdeauna cele albe mai trebuie sa astepte ca nu sunt destule. asa ca pun prima masina. hainele negre. si intre timp, pornit fiind pe acest gen de activitati, imi fac de lucru prin zona...
in sfarsit,la un moment dat, am observat eu ca e cam in jurul orei trei, asta dupa ce masina am pornit-o undeva pe la 10, imi aduc aminte de haine...
le intind, cu destul de mult entuziasm, dupa care pun a doua masina. o pornesc, moment in care imi pierd cumva complet concentrarea asupra subiectului...
pur si simplu uit. si intotdeauna imi aduc cumva aminte destul de tarziu dupa ora 12 ! cand, sunt curios si eu daca mai exista ceva persoane in lume care sa fie altfel, numai chef de intins ceva pe vreo sarma nu mai am...
aceasta urma sa se dovedeasca pana la urma a fi insa partea cea mai simpla a intregului proces cunoscut sub denumirea generica de spalatul_hainelor_cu_doua_maini_stangi...
pentru ca inevitabil ajung la... calcat!!! ca o paranteza, ultimele doua astfel de activitati mi-au adus doua cicatrici... ambele in aproximativ acelasi loc, f aproape una de alta. ceea ce ma duce cu gandul ca gresesc constant undeva anume. faza este ca daca mai imi fac doua trei cicatrici in acelasi loc, o sa inceapa sa arate a sadomasochism cred. sau cine stie ce alt cult asemanator. pentru ca nu o sa creada nimeni ca exista atata prostie incat sa te arzi de 4 ori la fel si sa nu inveti nimic din asta, in asa fel incat te-ai ars si a cincea oara...in acelasi loc! si ca lucrurile sa fie si mai putin linistitoare, am vazut la o tipa o cicatrice de la fierul de calcat ce zicea ca are 4 ani cel putin. si mie imi parea de maxim 3 luni!? si cu asta inchei paranteaza...
nu am nimic anume cu calcatul. doar ca am impresia ca nu sunt complet dotat pentru o asa activitate. parca imi lipseste ceva. evident ca nu imi pot coordona miscarile de asa natura incat sa mi se para simplu. un alt aspect demn de mentionat, este acela ca cele cateva persoane care m-au vazut pana acum calcand, au terminat intr-un hohot prelung de ras isteric, si imediat dupa ce au reusit sa pronunte primele cuvinte, m-au asigurat ca nu am mai vazut asemenea miscari, fiind vorba de calcat, in viata lor...
in fine, acum m-am mai cizelat un pic, adica nu mai ajung sa inconjur cu fierul de calcat masa de doua ori, sfarsind in cele din urma prin a nu mai avea cum sa il misc, dar ma ard. adica doua din doua e deja prea mult. doua din doua pentru mine inseamna in primul rand ca sunt consecutive. daca ar fi 2 din 9 ar fi ok cumva. dar momentan am mari dubii daca sa mai insist sau sa incep sa caut alternative. adica eu chiar imi dau toata silinta, si tot nu-mi iese. data trecuta am facut macar un semn micut. acum insa, i-am futut o dunga de toata frumusetea exact langa. de cate semne mai am nevoie pana sa pot trage oficial concluzia ca aceasta activitate ma depaseste complet? si sa ma dau batut. pentru ca, zic unii, este important cateodata sa accepti ceva despre tine si pur si simplu sa mergi mai departe... sau ?

un alt...fara titlu

de cateva zile sunt intr-o pauza completa. ore in sir de admirat peretii cu priviri complet goale...
ma simt cumva blocat...
revelatia anterioara vis-a-vis de a-ti trai viata de unul singur sau nu, m-a descumpanit putin.
ma simt ca intr-o partida de sah, in care adversarul a reusit cumva sa ocoleasca intreaga mea strategie si m-a pus in sah. mutarile mele, gandite anterior, devin inutile. ceea ce este si mai grav, este ca am impresia ca nu pot improviza nimic. tot ce am gandit pana acum din acest punct de vedere este perimat.
in momente ca acestea, eu vad doar doua posibilitati: prima consta in a-ti sacrifica o piesa in asa fel incat sa abati un pic atentia adversarului pentru a te putea regrupa si implicit a incerca sa iti reconstruiesti o strategie in functie de disponibilitatile ramase, iar cea de-a doua este de a renunta la partida si a incepe una noua, ceea ce ar aduce posibilitatea folosirii noilor repere tactice.
ceea ce ma lasa pe mine fara posibilitatea de a reactiona este insa faptul ca nu pot folosi nici una din aceste strategii.
si asta pentru ca, punctul meu de pornire in elaborarea tacticii nu a fost unul de liber arbitru. nu am putut sa folosesc tot ceea ce as fi avut nevoie. a trebuit cumva sa imi planific totul in asa fel incat sa reusesc de unul singur pana la final. ori acum, am ajuns in situatia in care mi-am compromis de unul singur tot planul.
din acest motiv ma simt blocat. pentru ca nu vad ce as putea sa improvizez mai departe. si daca incerc sa refac tot, ma regasesc de fapt in situatia initiala, dar fara nici o resursa. fara nimic pe marginea caruia sa poti cladi ceva...
si cum nu pot sa imi fac un plan in care sa includ presupunerea ca la un moment dat o sa pot iubi din nou ca pe ceva sigur, iata cum raman brusc fara perspective.
si sa ma explic: dintotdeauna, nu am putut sa ma apuc de a face ceva fara sa stiu daca am vre-o posibilitate de a finaliza. daca stiu ca un anume rezultat nu este posibil in conditiile existente in acel moment, si ca nici macar nu sunt sanse ca aceste conditii sa se imbunatateasca pana la data la care ar trebui sa ajungi la acel rezultat, pur si simplu nu fac nimic. nu pot sa merg pe un drum care stiu dinainte ca nu duce nicaieri. nu pot! nu pot sa sper sa ating cat mai mult din 99,99 %!
pot doar sa sper sa ating cat mai mult din 100 %...
asa sunt construit eu. asa functionez. am un checklist ce incepe cu o intrebare: "e realizabil?", la care trebuie sa bifez tot timpul "da" ca sa pot merge mai departe. si pentru a nu fi ninteles gresit vreau sa specific ceva: aici nu e vorba de lucruri concrete de cele mai multe ori. de multe ori imi folosesc imaginatia pentru a da raspunsuri acolo unde nu le stiu inca sigur. de multe ori ajung sa improvizez pe parcurs. dar toate astea cu o singura conditie: sa reusesc sa raspund cu "da" la prima intrebare. chiar si cu ajutorul imaginatiei.
daca nici macar imaginatia nu ma lasa sa raspund pozitiv, atunci nimic nu ma poate face sa incerc ceva in acea directie.

fara titlu

As vrea atat de mult sa pot sa inteleg ce e cu mine. de unde vine acest sentiment pe care inca nu am reusit sa il intalnesc inca descris niciunde? Ce este el? Il au toti oamenii? Daca da, de ce nu l-am gasit inca niciunde sub nici o forma povestit?
Si tocmai acest lucru ma face sa ma simt altfel. Nu ciudat, nici deosebit in vre-un sens, pur si simplu altfel. De ce nu pot intalni pe cineva care sa imi spuna si mie clar: frate, esti la fel ca toata lumea. Doar ca poate putin mai tulburat. Sau nu. Nu esti la fel c a toata lumea. Esti un ciudat! Esti... „ASA”!!
Restul oamenilor, cel putin cei cu care am interactionat eu pana acum, par sa nu isi puna aceasta problema. Daca nu isi pun aceasta problema, ma gandesc ca nu o au. Si daca nu o au, inseamna ca nu au nimic din ei care sa nu fie clar. Ori eu aici devin confuz...
Pentru ca sunt atatea lucruri care nu le stiu despre mine, si care nu le inteleg inca...
ca de exemplu faptul ca de undeva din mine vine ceva care imi spune ca inauntrul meu zace mult mai mult decat am eu idee...ceva care ma face sa ma caut incontinuu... fara pauza de masa!
Si acest ceva ma agita(pozitiv) pe mine. acest ceva imi produce increderea de a ma trezi in fiecare dimineata. Acst ceva imi da optimismul de a cauta fericirea in viata...
Problema mea este insa ca nu sunt capabil sa il identific. Si de o vreme am inceput sa inteleg si de ce. Ocazie cu care multe semne de intrebare s-au risipit. Multe neclaritati au devenit acum adevaruri evidente. ..
De ce am spus ca nu sunt in stare? Pentru ca adevarul este ca, oricat de mult te-ai autoanaliza, autoaprecia, autoamenda, atutoetc...nu ai cum sa scapi de valul de subiectivism care inconjoara orice persoana. Si nu spun asta ca referire la un aspect negativ. Dimpotriva, mi se pare cat se poate de firesc. Pentru ca pana la urma, subiectivismul face parte din noi. Din parerea noastra despre orice. Este parte din modul in care vedem noi lucrurile.
Asa ca, ajuns intr-un anumit punct, doar de unul singur, vei incepe sa dai din colt in colt, neputand avansa in nici un fel. Aici am ajuns eu sa cred, ca intervine, sau ar trebui sa intervina, acel „soulmate”. Acea persoana in fata careia vei putea sa te deschizi total. Fara nici un ascunzis. Fara nici o aparare. Acea persoana in care vei avea suficienta incredere incat sa i te predai neconditionat.
Acea persoana, si cred eu ca doar acea persoana, va putea sa te ajute sa te intelegi si sa te descoperi in asa fel incat sa poti merge mai departe spre propriul tau destin. Doar o parere sincera si obiectiva, fie si numai prin faptul ca este diferita de a ta, te poate face sa vezi unele lucruri care altfel le-ai trece cu vederea dintr-o autosimpatie cat se poate de fireasca. Si la fel de bine, aceeasi persoana ar putea vedea in tine lucruri frumoase, pe care tu, dintr-un motiv sau altul, nu reusesti sa le vezi...
Cel putin pentru mine, de acum incolo este cat se poate de clar, ca doar o interactiune a doua suflete poate duce la implinirea ambelor...
In incheiere, as vrea sa adaug faptul ca din tot ceea ce am scris mai sus, recitind a 111 oara, este un singur lucru asupra caruia imi doresc foarte tare sa ma insel...
Si anume, sper sa nu fie adevarat faptul ca fiecare persoana ar avea un singur „soulmate”...
Pentru ca daca asa stau lucrurile, pot la fel de bine sa mor maine dis de dimineata. Si asta doar pentru faptul ca eu am reusit cumva sa mi-l sperii atat de tare, incat nici drept de speranta neexeprimata nu am primit...

Filosoful vesel

Azi i-am spus unui prieten ca vreau sa ma fac filosof. Ca sa am dreptate. Pentru ca cica filosofii au dreptate.
El mi-a raspuns ca daca ma fac filosof, o sa am dreptate, dar o sa fiu trist pentru asta. Nu am inteles exact daca o sa fiu trist pentru ca am dreptate, sau o sa fiu trist pentru ca sunt filosof.... Ce i-am raspuns eu este ca vreau sa fiu un filosof vesel. primul daca este nevoie. Asta e un domeniu unde nu imi este frica de nimic. Pentru a apara dreptul fiecaruia la veselie as putea sa merg pana in panzele albe.
Pentru ca in sinea mea, stiu ca, deocamdata, filosofii tristi au dreptate. Au pentru ce sa fie tristi. Pentru ca reusind sa vezi cat de mult poti din rasa umana, este intr-adevar trist sa constati ca se lupta cu ea insasi, intr-un razboi care nu ii va putea aduce decat si mai putine sanse de a fi fericita.
Ceea ce nu am inteles eu niciodata la filosofii tristi, este de ce s-au multumit tot timpul sa constate. Daca au dat dovada de o asa mare putere a mintii incat au inteles adevaruri general valabile peste veacuri, de ce nu au facut nimic in sensul de a propune si solutii problemelor identificate ?
Departe de mine gandul de a ma erija in vre-un pui de filosof, dar cand vine vorba despre propria mea viata, pot spune ca gandesc mult vis-a-vis de ea. Si de toate aspectele ei. Si cum cateodata reusesc sa identific printre experientele mele unele clisee sociale umane, cred ca am dreptul sa imi expun propria experienta intr-o anumita situatie intalnita.
Pornind de aici si continuand cu faptul ca pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic cand s-a stabilit vre-o regula, ma vad indreptatit sa contesc orice atunci cand am argumente.
Revenind din acest punct de vedere la ideea filosofului vesel, imi rezerv dreptul de a crede in acest tip de filosof. In faptul ca exista. Sau ca poate exista.
In defitiv, fiecare isi stabileste portia de veselie chiar prin puterea mintii. Cu cat te gandesti mai mult la lucruri nefaste, cu atat mai multe sanse de a ti se taia apetitul de veselie ai. De ce trebuie sa ne gandim la lucruri rele ? de ce trebuie sa punem intotdeauna raul inainte ? cine a mai inventat si idiotenia asta ?
De ce sa nu pornesti de la un moment bun, si sa incerci sa il extinzi pe acesta. sa te simti odata pur si simplu bine, fara nici un motiv aparent, si pornind de aici, sa incepi sa iti construiesti singur drumul spre fericire. O sa pierzi de multe ori calea, dar daca nu te vei speria de nimic si vei reusi linistit sa traversezi perioadele de confuzie cu incredere in destinul tau, vei gasi de fiecare data calea spre fericire. Trebuie doar sa o cauti cu zambetul pe buze. Pentru ca eu am ajuns sa cred ca daca zambesti o data inainte de a face orice, nimic rau nu ti se poate intampla. In primul rand, cand zambesti cu adevarat nu nu poti avea nici un gand rau in cap. Iar incepand cu asta, si continuand pe cat de mult posibil in aceeasi idee, e dificil sa intalnesti multe probleme in calea ta.
Am ajuns sa cred foarte tare ca noi suntem foarte clar proiectia proprie noastre constiinte. Iar intamplarile care le atragem sunt suma dorintelor noastre exprimate mai mult sau mai putin. Pentru ca de aici cred eu ca intervine pericolul de a ni se intampla tot felul de neplaceri in viata. Pentru ca ne temem de ele. Mai mult sau mai putin constient. Si pentru ca subconstientul nostru este cel putin la fel de activ (eu cred ca este mult mai activ chiar) ca si constientul, ajungem de ne miram in costient de ce naiba ni s-a intamplat fix lucrul de care ne temeam cel mai tare. Si asta doar pentru ca il perioadele in care iesea la iveala preferam sa il impingem inapoi in subconstient decat sa ne descurcam cumva cu el. Sa intelegem de ce ne temem exact. Si de cele mai multe ori o sa iti dai seama ca foarte multe din temerile tale pot fi indepartate doar printr-o usoara schimbare a perspectivei din care privesti respectiva situatie.
In felul acesta, putin cate putin, putem accede cu totii la statutul filosofului vesel. Pentru ca atata timp cat incercam cu adevarat sa ne descoperim pe noi, cred ca este suficient pentru a putea fi considerati proprii nostrii folosofi. Si cum cu totii avem dreptul sa fim veseli, putem ajunge sa fim o rasa de filosofi veseli.

sa...si....

Sa ai ce sa vorbesti. Si sa nu ai cu cine. Sa ai ce sa explorezi. Si sa nu ai cu cine. Sa stii ce ai de facut. Si sa nu ai cu cine. Sa ai ceva de facut. Si sa nu ai cu cine. Sa vrei sa razi. Si sa nu ai cu cine. Sa vrei sa plangi. Si sa nu ai cu cine...
Oda singuratatii incepe sa sune trist de la un timp. nu vreau sa fiu inteles gresit. Cele mai multe lucruri adevarate despre mine, genul de decoperiri care m-au ajutat sa devin ceea ce sunt, le-am facut in perioadele de singuratate deplina. Am ajuns sa cred ca singuratatea ar trebui sa fie obligatorie intr-o anumita perioada a vietii pentru fiecare. Ne-ar ajuta sa ne intelegem mai bine. Sa decoperim ceea ce ne dorim. Sau ceea ce nu ne dorim. Unii pot sa decopere cu aceasta ocazie ca sunt fericiti singurii. Altii dimpotriva. Unii isi vor descoperi geniul. Altii nu. Unii isi vor descoperii „bucatica” ce-i va ajuta in metamorfoza lor ulterioara. Altii nu. Unii isi vor descoperii copilul din ei. Altii il vor pierde definitiv. Depinde de fiecare, e o expresie mult prea vehiculata, dar in acelasi timp pare fara epuizare. Adica nu isi pierde din sens odata cu utilizarea ei. Mie personal mi se pare ca dimpotriva, pe zi ce trece castiga teren.
Pentru ca, unele expresii, odata cu suprafolosirea lor, cad in desuet.
In cele mai multe cazuri, singuratatea va functiona ca ceva benefic in viata fiecaruia. Depinde de fiecare cat de lunga sau de scurta va fi aceasta perioada si cat va invata fiecare din ea. Eu cred ca am ajuns sa apreciez singuratataea la adevarata ei valoare ca sa spun asa, pentru ca o practic de foarte mult timp. De o anumita perioada insa incepe sa isi piarda din sens cumva.
De atata timp sa nu pot sa imi aud gandurile cu voce tare, incat am ajuns sa le fugaresc aiurea pana se pierd? Mai merita oare? Mai am multe de descoperit? Pot mai mult de unul singur? Si daca pot... are sens?
Sunt intrebari care ma tranziteaza necontenit. La care nu le pot da nici un raspuns deocamdata.

Llenin

un satuc in asturia. 30 de persoane traiesc in el. casa brana (http://www.dormiren.com/brana), unde am stat noi, este una din casele din sat, putin amenajata pentru turism rural.
un vis. los picos de europa in fata noastra in toata splendoarea lor. la 10 km de aproape tot ceea ce se poate vizita in asturia. si nu sunt putine. sunt pe putin 100 de rute de senderism. lacuri. rauri. varfuri ascutite si pante ametitoare. de jur imprejur. si bineinteles totul la modul cel mai civilizat. (de acum incolo nu o sa mai amintesc acest aspect in relatarile mele, pentru ca vreau sa nu ma mai gandesc la el. vreau sa traiesc acest lucru asa cum este normal sa o fac, fara sa ma mai mir in sine mea cat de fara sens se intampla totul acolo de unde am plecat...)
anyway... de la muntii intalti pana la plajele de langa llanes (Gulpiyuri este o minune de plaja interioara... fara cuvinte...google it...sau ask me for photos :D) e de poveste tot ce este pe acolo...
sper sa ma aduc cat de curand sa sa pot spune mai multe despre asturia, pentru ca merita...
de la peste 2500m si zapada pana la plaja in mai putin de 30 de minute... e ceva :)