last post

Imi amintesc cum am refuzat sa cred. Imi amintesc semnalul. Discret, ca de fiecare data. Usor de ignorat.
In fine, lipsa de activitate cerebrala din ultimul timp isi spune cuvantul. Shutdown-ul autoaplicat constant isi face simtite efectele secundare.
Trec peste ceea ce consider eu efecte materiale (ambele computere stricate in aceeasi zi!?) si ajung la cele mai putin palpabile…
Ideile sunt incalcite din nou. Nimic nu are orizont. Sunt in coltul ringului cu garda jos. Am impresia ca astept lovitura finala.
Oare va veni acum ? sau va trebui sa mai trec printr-o runda de viata ca sa ajung la aceeasi concluzie ?
Am inceput sa uit tot. fericire ? heh. Frumoasa idee. Ma gandesc daca oare prin lene poti ajunge fericit… Sau daca te poti sinucide. Sa reusesti sa iti induci atata lene incat sa devii prea lenes ca sa mai traiesti? Daca se poate asta, cu siguranta eu sunt pe drumul cel bun.
Am inceput sa am indoieli din ce in ce mai mari … in oameni. ori exact aici aveam mai mare nevoie sa nu imi pierd speranta. Exact in oameni ar trebui sa cred pentru a putea merge mai departe. Ori deja de prea mult timp ma pierd in aceleasi intrebari fara raspuns.
Si tocmai din aceasta cauza am inceput sa ma intreb daca nu cumva raspunsul pur simplu nu este acolo. Ori daca este asa, atunci s-a terminat. Pentru ca nu vad decat o unica directie, iar pentru a continua, trebuie sa gasesc raspunsurile. Si daca nu sunt acolo unde le caut eu, insemna ca directie este gresita.
De fiecare data cand recitesc ma indepartez si mai tare. Incep sa ma uit disperat in jur, si totul pare un deadend. Ori asta nu prea are explicatie pentru mine decat daca sfarsitul este aproape. Doar atunci cred ca ramai fara solutii.
O fraza dintr-un film recent vazut imi vine in minte: “existi atata timp cat existi in gandurile celorlalti.
Daca reusesti insa sa dispari din gandurile celorlalti, reusesti sa dispari de tot ?

frozen food

multumesc oricarei persoane care are meritul de a se fi gandit pentru prima data la acest lucru. conform wikipedia, se pare ca in principal scandinavii ar fi "vinovati", dar articolul nu pare oricum foarte documentat.
in fine, datorita acestei inventii am devenit un bucatar desavarsit dupa parerea mea. si cu ocazia asta o sa renunt la carne se pare pentru o lunga perioada de vreme. sunt atatea feluri de orez si legume congelate, garnisite cu tot felul de "marisco" - in spacial prea iubitii mei shrimps incat nu stiu cand o sa am timp sa ma satur de toate :)
ca nu sa nu mai spun ca totul este gata undeva intre 5 si 7 minute...

in sfarsit

s-a mai racorit putin. a si plouat. si nu poaie din aia care te sufoca la 5 minute dupa. nu. poaie din aia care racoreste tot. am si uitat ca exista racoare. e pentru prima data dupa nu stiu cate luni cand mi-am luat un tricou pe mine in casa :D
in sfarsit pot sa opresc ventilatorul...

Maradona by Kusturica

Am de ceva vreme filmul, si abia azi l-am vazut. si mai vreau sa-l vad de 100 de ori repede. cred ca am fost cu ochii in lacrimi de vre-o 4 ori de-a lungul filmului...
felul in care il primesc fanii lui napoli ... fara cuvinte...
trecand peste partea fotbalistica, felul in care pune kusturica punctul pe i cu ce se intampla prin lume m-a lasat fara replica prin simplitate
m-am indragostit neconditionat de maradona, si il voi declara pana la sfarsitul vietii mele cel mai mare fotbalist ever :)
pornind de la un tricou cu stop bush pe tot pieptul, trecand prin refuzul de a-l cunoaste pe mostenitorul tronului britanic, chavez, fidel, tatuajul cu che, filmul este pentru mine o capodopera in cel mai pur sens. Imaginile, comentariile, discutiile, si sa nu uit ... soundtrack-ul zece cu felicitari !!!
nu pot sa nu spun ca aproape tot filmul este acoperit de god save the queen a lui pistols... si se termina cu manu chao cantandui zeului live pe strada
... si yo fuera maradona, viviria como el...
un singur cuvant de incheiere: replay :)

loose change: final cut

m-am tot intrebat, daca ar fi sa aleg un moment istoric care s-a petrecut pe parcursul vietii mele, care ar fi acela. un eveniment care sa aiba darul de a schimba intr-un fel sau altul cursul istoriei.
au fost ceva razboaie. a fost caderea zidului berlinului. si a fost 9/11.
au mai fost desigur o multime de descoperiri/inventii, unele mai utile, altele mai putin utile.
dar evenimentul major a fost fara indoialoa 9/11. tot ceea ce a urmat, si cred eu, ceea ce va urma, nu fac altceva decat sa imi intareasca aceasta convingere. atunci a fost momentul initial. de atunci au inceput sa se schimbe regulile. de atunci concepte precum democratie, drepturile omului, libertate, etc. au inceput sa fie rescrise pe tacute.
trebuie sa recunosc faptul ca eram un copil inca. destul de mare, dar copil. mi-a ramas perfect intiparita in minte acea perioada. faceam un curs de induction la o companie de asigurari. am plecat de la curs. am sunat sunat pe cineva sa intreb daca nu are chef de un citro. mi-a raspuns ca nu ii vine sa creada ce vede la televizor. america este atacata. gemenii sunt in flacari. am intors instantaneu spre casa. unde am vazut, la fel ca toata lumea imaginile. la fel ca tuturor, nu-mi venea sa cred. vizitasem WTC-ul cu cativa ani inainte. eram socat.
nu atat de socat incat sa nu functionez ca de obicei. si cum "question everything" a fost motto-ul meu din totdeauna, nu a mai fost decat un pas pana sa ma gandesc inca din acel 11 sept 2001 ca nu tocmai acei "teroristi arabi" indicati mai mult sau mai putin subtil in mass media ar fi la originea "atacului". cred ca abia cu un an inainte terminasem de citit protocoalele, asa ca eram abia la intrare ca sa zic asa. aveam multe de descoperit/inteles din acel moment. Prin urmare, gandul ca nu acei arabi sunt responsabili mi s-a parut si mie foarte curajos.
Atat de curajos incat, a doua zi, cand trainer-ul de la induction a dat liber la discutii, pentru ca era absurd sa pretinda sa trecem mai departe ca si cum nimic nu s-a fi intamplat, am tacut. am tacut si am ascultat parerile tuturor. asta pana cand un viitor coleg avea sa puna intrebarea: "s-a mai gandit cineva ca poate lucrurile nu stau tocmai asa cum au fost prezentate?"
imi amintesc cum mi s-a facut pielea ca de gaina. m-am intors si aproape instantaneu l-am intrebat la ce se refera. la cine s-a gandit? raspunsul lui a fost rapid: "evreii" ?!?
in fine, chiar daca in timp raspunsul s-a dovedit a fi un pic altul, pentru acea ora erau exact gandurile mele. am asteptat cu nerabdare pauza pentru a ma putea duce la el sa il intreb ce stie. ce a citit. ce a auzit. am constatat ca, si el era abia la inceput.
cum pentru mine s-a dovedit ca acele zile coincideau cu inceputul unei atlfel de povesti, subiectul a ramas in mintea mea neatins pentru mult timp. am incercat sa-l protejez de informatiile ce veneau pe canalele clasice de comunicare (mass media) dintr-un fel de instinct care imi spunea ca nu am nimic de vazut acolo. varianta oficiala o sa o pot gasi publicata in orice manual de istorie. dupa cativa ani insa, cand am inceput sa ma lamuresc cum stau lucrurile, am inteles ca acea zi de septembrie avea sa schimbe definitiv cursul istoriei. cine intelege pe deplin semnificatiile acelei zi, nu cred sa mai aiba vre-un dubiu asupra viitorului. cel putin acelui viitor gandit de altii pentru noi.

PS: titlul este un documentar. unul din cele mai bune dupa parerea mea pe aceasta tema.

definitii

Definiţia este operaţia logică prin care se stabileşte conţinutul unei noţiuni. Tot definiţie se numeşte şi enunţul prin care se face această operaţie. Adesea definirea unei noţiuni se face prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice: genul proxim este termenul de referinţă al definiţiei, cel mai apropiat ca sens de noţiunea definită; diferenţa specifică este trăsătura caracteristică a noţiunii, care o deosebeşte de celelalte noţinui cuprinse în genul său proxim.

Pentru ca o definiţie să fie funcţională, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să fie caracteristică;
Să nu fie circulară (un cuvânt nu se defineşte prin el însuşi);
Să fie clară şi precisă;
Să fie logic afirmativă;
Să nu conţină contradicţii.
Definiţia încheie un proces de cunoaştere
sursa: Wikipedia

Am ajuns sa apreciez in timp definitiile simple. scurte. concise. Mi se par cele mai relevante.
Cu cat mai simpla/scurta/concisa este o definitie, cu atat are mai putine sanse de a face loc altor interpretari.
daca acceptam ca valoarea intrinseca a fiecarui cuvant poate reprezenta o definitie, atunci putem trage concluzia ca fiecare cuvant folosit intr-o definitie creste sansele ca acea definitie sa isi piarda din valoare pe masura ce volumul sau de cuvinte creste.
Ma refer aici la faptul ca nivelul de intelegere al persoanelor este diferit. Iar din aceasta cauza, un anumit cuvant poate avea o semnificatie diferita (sau o masura diferita) pentru fiecare persoana in parte. Ori daca se intampla asa, mi se pare clar ca acea definitie isi pierde din sens.
Simt nevoia sa fac precizarea ca referirile mele sunt legate de incercarea de a defini mai degraba concepte decat lucruri materiale (case, avioane, campii, tigrii etc)
In acest sens, am ajuns sa apreciez foarte mult definitiile formate dintr-un singur cuvant.
si ca sa nu ma pierd in explicatii, urmand aceeasi idee de simplitate, voi exemplifica: daca cineva vrea sa stie care este definitia mea pentru "rau" sau "rautate" la nivel de concept, o sa raspund pe loc "bani". si asta pentru ca pentru mine, banii sunt la baza celor mai multe rele care se petrec, atat pe pamant in general, cat si in viata fiecaruia.
Pana la urma, nu poate fi decat interesant acest exercitiu cu definitii dintr-un cuvant pentru concepte atat de vagi.

365

un an. exact azi. 15 kg mai putin. ceva mai mult par. conditie fizica, mult mai buna. conditie psihica... mult mai buna.
am gasit raspunsul la unele intrebari ce le aveam in urma cu un an ?
cu siguranta ca da.
am gasit raspunsul tuturor intrebarilor ce le aveam in urma cu un an ?
cu siguranta ca nu.
ca o mica paranteza,am ajuns sa cred ca numarul intrebarilor ramane constant atata timp cat "stationam". cealalta varianta ar mai fi sa creasca. cu cat incercam mai mult sa le gasim raspunsuri. varianta in care numarul intrebarilor scade se aplica doar idiotilor. imi cer scuze pentru exprimare, dar nu vad cum ar putea fi denumit altfel un om care da dovada de atata vanitate incat poate pretinde ca a inteles totul. sau aproape totul.
un an. e mult ? e putin ? habar nu am care ar tebuie sa fie punctul de referinta in acest caz, asa ca prefer sa trec peste tipul acesta de intrebari.
un an. timp in care am aflat multe. despre multe. cele mai multe ... despre mine.
un an in care am incercat sa traiesc din cea mai pura intamplare.
un an in care am incercat sa vad incotro ma duce viata traita zi de zi fara nici un plan.
un an in care am incercat sa fiu maxim de pozitiv fata de orice si oricine.
un an in care mi-am infruntat lucid depresiile, incercand sa scot tot ceea ce este bun din ele.
un an in care mi-am privit cu curaj fricile, incercand sa le inteleg, ca sa le pot combate. ca sa imi demonstrez mie ca nu trebuie sa imi fie frica de nimic.
un an in care am vazut ceea ce banuiam de mult ca exista. si anume faptul ca in viata ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca si fiinte umane nu are nimic material printre elementele constitutive. notiuni ca si taria de caracter sau principii temeinic argumentate au, dupa parerea mea, mai multe putere in a ne defini, decat orice altceva.
am pierdut ceva in acest an ? am castigat ceva ? sunt intrebari care in continuare nu reusesc sa le plasez pe vre-o scala comuna, asa ca nu stiu ce sa fac cu ele.
.
.
.

Red Rosita

Ieri m-am dat cu barca. o vela de 11 m. brutal. vreau barca. intai ma pun sa-mi fac permisul de capitan de barca :D
si cred ca as putea linistit trai pe o barca. oricum, abia astept sa treaca cele 9-10 zile cat ma despart de urmatoarea iesire cu barca. de 3 zile !!! cu dormit pe barca si tot tacamul...
sau ancorat in larg, venit pe plaja cu barcuta "cea mica", si cinat/dormit/etc pe plaja...
am inteles ca undeva pe o insulita este un restaurant si atat. doar pentru cei care trec cu barca pe acolo...
ugh... am auzit atatea ca deja vreau sa le uit pana urmatoarea data cand pun piciorul pe barca :)

sferturi

primul sfert din viata mea de pana acum l-as putea dedica bunicilor mei. si prietenilor mei din perioada copilariei. al doilea si al treilea le-am dedicat scolii, in ideea de formare. al patrulea l-am dedicat unei persoane.
ce urmeaza ?

que suerte tio, que suerte

am auzit de atatea ori cuvintele astea cu referire la persoana mea. si ceva a inceput sa nu le lege de la un timp...
adica pentru foarte multa vreme, de fapt pana de curand, am considerat si eu ca este noroc. faptul ca rand pe rand am reusit sa fac aproape tot ce mi-am propus, fara sa pot sa-mi amintesc de vre-un esec remarcabil, si aparent, de cele mai multe ori, fara nici un efort extraordinar din partea mea, l-am pus de cele mai multe ori pe seama norocului. ce altceva as fi putut sa cred daca eu eram primul care observa fara sa ma agit prea mult obtin ce vreau ?
si totusi. de ce nu castig la loterie ? sau cine stie ce alta intamplare de genul acesta ? de ce nu acest tip de noroc ? ok, pentru partea cu loteria am raspuns de ce nu castig, si este pentru ca nu joc :)
dar in rest ? why ? si aici am inceput sa intuiesc un raspuns...
ce ar fi daca chiar ar fi adevarat faptul ca viata ne-o facem singuri ? ca propriile noastre dorinte sunt acelea care creeaza lumea din jurul nostru ?
stiu, sunt niste ipoteze frumoase care au tot circulat in ultima vreme sub diferite pretexte (filme, carti, discutii individuale, etc), dar ceva din mine im spune ca aici este ceea ce caut eu. aici este explicatia mea.
pe de o parte ma linisteste ideea. ca stiu unde sa caut. sunt emotionat cumva in acelasi timp. pe de alta parte sunt speriat. mi se pare prea mult pentru mine. nu stiu cum sa explic contradictia ce o simt. dintr-odata parca imi e frica sa mai cred in mine. am cumva impresia ca am ajuns aici din intamplare. sau prea repede. sau prea tarziu. as vrea sa ma pot intoarce in timp. sa pot sa invat tot ce ar fi trebuit sa invat inainte de acest moment. si din nou contradictii la fiecare pas pe care il fac. pentru ca nu regret nimic din viata pe care am avut-o pana acum, si nu stiu daca as alege sa o traiesc de o alta maniera daca as avea din nou ocazia. doar ca brusc ma simt nepregatit sa merg mai departe, si nu am nici cea mai vaga idee ce as fi putut sa fac altfel pana acum in asa fel incat sa ma simt pregatit...

alien

Am obosit complet. Trebuie sa imi recalculez din nou totul. Aproape ca am ajuns in pragul inceperii unei noi vieti active social. Ma refer aici la faptul ca pana acum 5 minute eram hotarat sa imi caut un job dragut de 6 ore pe zi intr-o banca. De aproximativ o saptamana incerc sa imi imaginez cum ar fi aceasta noua versiune de viata. Din nou costume ? din nou trebuie sa fiu amabil cu toata lumea ? trebuie din nou sa intru intr-un soi de competitie cu restul lumii ?
In primul rand, nu stiu inca de ce as face asta ? doar pentru acel salar fix ????
Si ce ma deruteaza cel mai tare, este faptul ca nu vad nici un viitor in nimic din ceea ce ma preocupa. Am obosit sa ii ascult pe toti. Am incercat sa probez asa cum m-a ajutat pe mine mintea variantele tuturor. Si toti m-au obosit pana la urma. Pornind de la actuala oranduire sociala, pana la toate formele de contestare ale ei. Am incercat sa parcurg cat mai multe puncte de vedere. De la politicieni, la oameni de stiinta, economisti, teroristi, revolutionari, razboinici de orice fel, cosnpirationisti, greenpeace-isti, anarhisti, etc. Acum, cand reusesc sa ma uit la toti in ansamblu, imi vine sa rad. It’s so fucking wrong !!!!!! TOTUL.
Si absolut inutil pentru mine. acum chiar ca ma simt de pe alta planeta...
Cel mai elocvent in tot acest peisaj este punctul de vedere al victimelor dupa parerea mea. Al celor care sufera direct rezultatul actiunilor. Ce isi doreste orice om care traieste intr-un oras bombardat de 16 ori pe zi ? ce isi doreste un copil care nu a mai mancat de o saptamana ?
Eu cred ca fiecare dintre ei isi doreste sa inceteze aceasta stare de fapt, care ii face sa devina victime. Sa inceteze bombardamentul, sau sa vina mancare respectiv, ceea cce ar face sa inceteze perioada de foame. Ce cer ei prin asta ? nu cumva putina ratiune din partea noastra ? a celorlalti ce nu suntem victime (inca) ? nu oare doar prin ratiunea celorlalti unii ajung victime ? nu vreau sa ma mai refer la procesele in sine (razboaie, crize, corporatii, etc). Acestea sunt doar modalitati. Efectele (victimele) le vedem cu totii. Ceea ce ar trebui fiecare sa intelegem este ca atata timp cat nu lupta nimeni cu cauza, modalitatile vor continua sa produca efecte.

stie cineva cum ii spune un spaniol unei hartii de 500 EUR ???

los binladen :D
isi poate imagina cineva de ce ??

pentru ca sunt greu de gasit :))

sin coche

2009. carnetul de conducere il am din '94. 15 ani in care nu-mi aduc aminte sa nu fi avut masina. de azi, singurul mijloc de transport ce il mai detin este bicicleta mea cea draga :)
chiar daca nu mai folosesc de mult masina, senzatia de "pieton" imi e complet noua. imi vine nu stiu de ce sa rad...
strange, but funny though

BRAVOOOOOOOO POLI

Chiar am folosit expresia "sunt prea fericit" :))))))
Nu-mi vine sa cred inca....
BRAVO POLI din nou & for ever :))

moral ??

morala. ce este morala? ce este moral ? ceea ce este moral pentru mine este neaparat moral pentru altii ? si invers ? ceea ce este moral pentru altii trebuie sa fie moral si pentru mine ?
sunt intrebari ce au tot fos puse de-a lungul timpului. si cei care au incercat sa le raspunda banuiesc ca au facut-o fiecare in functie de ce necesitate a avut pe moment.
toate aceste ambiguitati in ceea ce priveste morala ma fac sa privesc aceasta notiune cu foarte multe suspiciuni. toate aceste posibile interpretari subiective nu fac decat sa periseze aceast concept cumva?

cum se face ?

am impresia ca traiesc printre extraterestrii. e drept ca de doua saptamani trec printr-una din cele mai crunte depresii din viata mea. dar nici chiar asa. e prea dur acum. prea singur in tot. nu mai reusesc sa fiu sigur de nimic. am impresia ca fiecare cuvant al meu se izbeste de ziduri. ca oamenii din jurul meu nu sunt decat niste imense role de burete in care resping orice provocare din exterior.
vreau liniste. vreau putina pauza. cum se face ?

Extra hardware

M-am gandit ca ar fi foarte tare daca as putea sa mai imi montez un creier. Unul de femeie. Cred ca asta m-ar transforma automat in cel_mai_cel_dintre_cei_toti :D
In primul rand as fi primul barbat din istorie care are spune adevarul unei femei cand ii spune: "te inteleg complet iubita mea!", de fiecare data.
Mai departe, vis-a-vis de viziunea asupra tuturor lucrurilor, daca acest mecanism compus din doua creiere nu ar exploda in primele 30 de secunde de functionare impreuna, si aceasta explozie s-ar putea produce doar si din cauza ca as poseda in continuare o singura gura care ar putea exprima doar o singura concluzie asupra unui subiect, ar putea da cu usurinta raspuns celor mai complicate intrebari...
mai departe, las imaginatia fiecaruia sa dezvolte subiectul...

uratenia

azi am avut din nou o discutie despre uratenie. si mi-am spus parerea, in sensul ca eu nu nu nici odata despre alti barbai ca sunt urati. "frumosi" sau ca "arata bine"...ok. pot apreciez asta. dar uratenia nu o pot aprecia. si asta pentru ca ma am ca si etalon pe mine. adica cred sincer ca, daca vorbim in termeni abstracti, sunt urat. rau inca :)
si despre ce este vorba ? eu am stat si m-am intrebat multa vreme, ce este uratenia. in primul rand, pentru majoritatea, cred ca lipsa frumusestii este intr-un fel egala cu uratenia. iar din punctul asta de vedere, ma incadrez perfect in categoria uratilor.
mergand mai departe, m-am gandit ca uratenia masculina mai poate fi masurata si in felul urmator: daca iei toti barbatii din lume, si pui pe cineva sa aleaga o figura pe care ar vrea sa o revada din habar_nu_am_ce_motiv, eu cu siguranta nu voi fi printre "castigatori"...
cred ca pot continua la nesfarsit in acest sens, dar cred ca m-am facut deja inteles :)

PS: termenii de frumusete si uratenie sunt folositi in cel mai popular sens al lor.

vreme, fotbal si gagici

de multa vreme nu am mai ajuns sa scriu nimic aici. am continuat insa sa scriu...de mana. chiar ma gandeam sa pun cate ceva pe blog, ocazie cu care as fi putut sa revad, reformulez anumite idei...
dar se pare ca nu se va intampla asa. ideea de a-mi expune ideile/gandurile/glumele, si a le imparti cu oricine altcineva pare din ce in ce mai redundanta. parerea oamenilor ca fiecare dintre ei este detinatorul adevarului absolut ma dezarmeaza pur si simplu...
asa ca discutiile mele de acum se vor purta doar in sfera vremii, reprezentata prin temperaturi minime/maxime, eventual prognoza pe urmatoarele 3 zile, fotbal si gagici. nu imi voi mai da cu parerea despre nimic altceva pentru ca am descoperit ca pur si simplu nu are rost. vartejul vietii in care este prins fiecare ne impiedica sa pierdem fie si o secunda pentru a incerca sa renuntam la propriile frustrari si prejudecati in asa fel incat sa ne mai preocupe punctul alcuiva de vedere...
hasta luego

prea tarziu

s-a intamplat vreodata ca cauti o explicatie ani la rand ?? sa te urmareasca fara pauza orice ai face ?
si cand in sfarsit ai impresia ca ai gasit-o... sa iti dai seama ca nu mai are nici o importanta?
pentru nimeni in afara de tine probabil...

ceata

Am impresia ca am reusit cumva sa imi gasesc un echilibru. Destul de precar, dar il pot numi echilibru.
Am reusit sa imi fac cumva curaj sa fac orice. Am reusit ca fiecare gand negativ ce imi provoaca fie si cel mai mic stres, sa il contracarez. Sa il combat cu argumente, nu sa il ascund, sau sa il ingrop printr-un ungher al mintii.
Am reusit sa fac multe cu mine, si pot sa spun ca sunt destul de multumit de ceea ce pare sa se contureze in legatura cu personalitatea mea.
Din pacate pic din nou examenul motivatiei. Adica ma pot umple singur de viata si de idei, de ganduri bune, de orice imi trece mie prin cap...dar nu reusesc sa imi raspund la intrebarea: „pentru ce?”
In continuare tot ceea ce imi propun, intr-un fel sau altul se implineste. Am atatea exemple la care sa cuget, ca mi-ar ajunge sa ma pompez cu entuziasm inca 5 vieti de acum incolo.
Si totusi, la un moment dat, incep sa simt un fel de inutilitate cronica in ceea ce ma priveste.
In astfel de momente nu mai inteleg nimic. milioane de intrebari ma agreseaza in fiecare secunda: de ce ? pentru ce ? si din nou de ce? Samd...
Si nu reusesc sa raspund nici uneia.
In aceste momente totul isi pierde sensul. Inclusiv eu. Nimic nu pare sa poata rezista. ma simt ca si cum as fi in cea mai intensa ceata posibila. Atat de intensa ca nu imi pot vedea nici propriul corp. Sunt pierdut complet in mijlocul acestei imensitati de ceata, fara nici un punct dupa care sa ma pot orienta. Nimic.

unde sunteti oameni buni ?

ma simt singur. nu are nici o legatura cu faptul ca sunt singur. e un alt fel de singuratate...
e o singuratate in gandire. pur si simplu nu reusesc sa mai gasesc oameni cu care sa pot sa imi impart ideile, gandurile in asa fel incat sa le pot dezvolta.
oricat de mult am incercat, la un moment dat, pana si cele mai deschise persoane (in gandire), se poticnesc in unele cutume. si asta nu pot sa inteleg. din moment ce dai dovada ca poti sa gandesti independent si ai descoperit de unul singur ca unele lucruri nu sunt asa cum ti s-a spus tie ca sunt, de ce este atat de greu sa te gandesti ca poate si alte asemenea lucruri/idei sunt un pic altfel decat stiai tu ???
de ce nu mai incearca nimeni sa isi contrazica in minte absolut tot ceea ce a fost el invatat ca este bine sau rau. doar asa, de dragul imaginatiei? ce poate fi asa de rau in asta? crede cineva ca o sa descopere ca a omora o alta persoana este bine? bazandu-ma pe bunul simt al fiecaruia, am convingerea ca acele actiuni complet daunatoare bunului mers al vietii vor fi in continuare pe lista neagra.
singurul moment in care ar putea aparea o mica problema este atunci cand o sa descoperim ca nu totul este asa cum credeam noi...
si pana la urma, as fi foarte curios ce s-ar fi intamplat daca Galilei ar fi luat de buna teoria lui Ptolemeu, si speriat de inchizitie si-ar fi zis in gand: lasa-o moarta ca e mai simplu asa ?
cum de a reusit de exemplu omenirea sa inteleaga ca a te spala iti face de fapt bine? cine a fost primul om care a avut curajul sa se gandeasca la faptul ca un dus l-ar ajuta mult mai mult decat mirosul de hoit ce il degaja?
nu pot sa inteleg de ce nu vede nimeni in ce capcana a prejudiciilor traieste. in ce cerc vicios se invarte. o simpla privire in afara acestor prejudecati ar putea schimba in bine vietile tuturor.
si poate asa, nu m-as mai simti nici eu atat de singur :)

ieri

vreau foarte scurt sa amintesc un alt gen de activitate ce se poate face la o ora de valencia... si anume, coboratul cu barca/salteaua/piscina gonflabila/camera de tractor sau orice altceva gonflabil va trece prin cap, timp de doua ore jumate pe un rau...
o zi senzationala, pe care nu am timp suficient acum sa o descriu asa cum trebuie acum...

La Pepica

La Pepica (http://www.lapepica.com/) este cel mai vechi restaurfant din valencia. Fondat in 1898, este situat in prima linie la Malvarosa (plaja Valenciei)
Cu familia familia regala a spaniei, Hemingway, George Michael, Banderas, Melanie Griffith, Ava Gardner sau Jackelin Bisset plus si multi altii printre vizitatori, , cred a reusit sa isi faca un nume destul de bun in peisajul valenciei.
Treaba cu La Pepica este urmatoarea: de azi, eu sunt noul lor fotograf :)
adica ma pot duce in fiecare zi acolo (3 ore la pranz si 3 ore seara) sa fac poze si sa le vand. Banii incasati sunt ai mei, ei doar ma lasa sa fac asta acolo.
Cum nu lucrez pentru restaurant de fapt, programul este foarte lejer: cand consider ca am nevoie de bani, ma duc la lucru...
Mi se pare incredibil de simplu. Si sper din tot sufletul sa se dovedeasca o idee viabila. Nu de alta, dar pana acum e singura care mi-a venit, chiar daca o tot cocolosesc de nu stiu cate luni pana sa o pun in sfarsit in practica...
o sa vedem - we will see - vamos a ver
intre timp...imi tin pumnii :)

a crescut obama

obama este unul din cele doua pisici din apartament. ultimul venit. ce acum 2-3 sapt era cat un ghem.
azi am descoperit ca a crescut. cand am inchis usa de la frigider. inainte trecea cu usurinta peste el. trebuia doar sa isi plece putin capul. azi insa era sa il inchid in frigider...
eu nu inteleg cum se transforma pisoii astia dintr-un ghem de energie pura, in mate atat de lenese...

Chambao - Roé Por La Escalera

Me equivoque de calle
me equivoque de sitio
me equivoque en el numero del bloque
me equivoque de piso

Me equivoque de portero
me equivoque de letra
me equivoque por subir las escaleras
me equivoque de puerta

Me abrio la enfermera (que no era)
dijo que esperara (puñetera)
me cogio el dentista (que no era)
me quito la muela (que no era)
tropece en el escalon
como canta Tableton
y roe por la escalera...

Me acorde de la calle
me acorde del sitio
me acorde del numero del bloque
me acorde del piso

Me acorde del portero
me acorde de la letra
me acorde de que habia ascensor
me acorde de la puerta

Me abrio la enfermera (que si era)
dijo que esperara (puñetera)
me cogio el dentista (que si era)
me saco la muela (que si era)

Me arreglo toas las demas
que las tenia fatal
por roa por la escalera.

trebuie sa ascultati piesa asta. si cine intelege spaniola...dialogul de la sfarsit dintre doi terminati...este pur si simplu genial. mai ales daca mai si stii un pic cum sunt spaniolii simplii. de pueblo :D
din pacate, nu este pe youtube decat live. ceea ce este destul de aiurea pentru ca lipseste dialogul de care am amintit...
anyway...se poate dwldui

casnice

cu siguranta printre cele mai idioate activitati posibile se regasesc spalatul si calcatul hainelor. cel putin pentru mine...
la spalat, partea care nu imi place cel mai tare este intinsul rufelor... pentru ca in spalatul propriu-zis eu nu am un rol prea important, de cand am reusit sa invat cum se porneste masina de spalat...
si cel mai nasol este ca dureaza totul atat de mult incat finalul (intinsul rufelor) ma prinde intotdeauna in cel mai prost moment posibil...
si ca sa explic: la mine spalatul hainelor incepe cam cu 3 zile inainte de a ma apropia practic cat de putin de masina de spalat...
incep sa ma gandesc... ca trebuie sa imi spal hainele, ca nu mai am nu_stiu_ce...etc. dupa care, intr-o dimineata imi fac mai mult decat de obicei curaj, si ma apuc.sa sortez. hainele albe, colorate si negre...
intotdeauna cele albe mai trebuie sa astepte ca nu sunt destule. asa ca pun prima masina. hainele negre. si intre timp, pornit fiind pe acest gen de activitati, imi fac de lucru prin zona...
in sfarsit,la un moment dat, am observat eu ca e cam in jurul orei trei, asta dupa ce masina am pornit-o undeva pe la 10, imi aduc aminte de haine...
le intind, cu destul de mult entuziasm, dupa care pun a doua masina. o pornesc, moment in care imi pierd cumva complet concentrarea asupra subiectului...
pur si simplu uit. si intotdeauna imi aduc cumva aminte destul de tarziu dupa ora 12 ! cand, sunt curios si eu daca mai exista ceva persoane in lume care sa fie altfel, numai chef de intins ceva pe vreo sarma nu mai am...
aceasta urma sa se dovedeasca pana la urma a fi insa partea cea mai simpla a intregului proces cunoscut sub denumirea generica de spalatul_hainelor_cu_doua_maini_stangi...
pentru ca inevitabil ajung la... calcat!!! ca o paranteza, ultimele doua astfel de activitati mi-au adus doua cicatrici... ambele in aproximativ acelasi loc, f aproape una de alta. ceea ce ma duce cu gandul ca gresesc constant undeva anume. faza este ca daca mai imi fac doua trei cicatrici in acelasi loc, o sa inceapa sa arate a sadomasochism cred. sau cine stie ce alt cult asemanator. pentru ca nu o sa creada nimeni ca exista atata prostie incat sa te arzi de 4 ori la fel si sa nu inveti nimic din asta, in asa fel incat te-ai ars si a cincea oara...in acelasi loc! si ca lucrurile sa fie si mai putin linistitoare, am vazut la o tipa o cicatrice de la fierul de calcat ce zicea ca are 4 ani cel putin. si mie imi parea de maxim 3 luni!? si cu asta inchei paranteaza...
nu am nimic anume cu calcatul. doar ca am impresia ca nu sunt complet dotat pentru o asa activitate. parca imi lipseste ceva. evident ca nu imi pot coordona miscarile de asa natura incat sa mi se para simplu. un alt aspect demn de mentionat, este acela ca cele cateva persoane care m-au vazut pana acum calcand, au terminat intr-un hohot prelung de ras isteric, si imediat dupa ce au reusit sa pronunte primele cuvinte, m-au asigurat ca nu am mai vazut asemenea miscari, fiind vorba de calcat, in viata lor...
in fine, acum m-am mai cizelat un pic, adica nu mai ajung sa inconjur cu fierul de calcat masa de doua ori, sfarsind in cele din urma prin a nu mai avea cum sa il misc, dar ma ard. adica doua din doua e deja prea mult. doua din doua pentru mine inseamna in primul rand ca sunt consecutive. daca ar fi 2 din 9 ar fi ok cumva. dar momentan am mari dubii daca sa mai insist sau sa incep sa caut alternative. adica eu chiar imi dau toata silinta, si tot nu-mi iese. data trecuta am facut macar un semn micut. acum insa, i-am futut o dunga de toata frumusetea exact langa. de cate semne mai am nevoie pana sa pot trage oficial concluzia ca aceasta activitate ma depaseste complet? si sa ma dau batut. pentru ca, zic unii, este important cateodata sa accepti ceva despre tine si pur si simplu sa mergi mai departe... sau ?

un alt...fara titlu

de cateva zile sunt intr-o pauza completa. ore in sir de admirat peretii cu priviri complet goale...
ma simt cumva blocat...
revelatia anterioara vis-a-vis de a-ti trai viata de unul singur sau nu, m-a descumpanit putin.
ma simt ca intr-o partida de sah, in care adversarul a reusit cumva sa ocoleasca intreaga mea strategie si m-a pus in sah. mutarile mele, gandite anterior, devin inutile. ceea ce este si mai grav, este ca am impresia ca nu pot improviza nimic. tot ce am gandit pana acum din acest punct de vedere este perimat.
in momente ca acestea, eu vad doar doua posibilitati: prima consta in a-ti sacrifica o piesa in asa fel incat sa abati un pic atentia adversarului pentru a te putea regrupa si implicit a incerca sa iti reconstruiesti o strategie in functie de disponibilitatile ramase, iar cea de-a doua este de a renunta la partida si a incepe una noua, ceea ce ar aduce posibilitatea folosirii noilor repere tactice.
ceea ce ma lasa pe mine fara posibilitatea de a reactiona este insa faptul ca nu pot folosi nici una din aceste strategii.
si asta pentru ca, punctul meu de pornire in elaborarea tacticii nu a fost unul de liber arbitru. nu am putut sa folosesc tot ceea ce as fi avut nevoie. a trebuit cumva sa imi planific totul in asa fel incat sa reusesc de unul singur pana la final. ori acum, am ajuns in situatia in care mi-am compromis de unul singur tot planul.
din acest motiv ma simt blocat. pentru ca nu vad ce as putea sa improvizez mai departe. si daca incerc sa refac tot, ma regasesc de fapt in situatia initiala, dar fara nici o resursa. fara nimic pe marginea caruia sa poti cladi ceva...
si cum nu pot sa imi fac un plan in care sa includ presupunerea ca la un moment dat o sa pot iubi din nou ca pe ceva sigur, iata cum raman brusc fara perspective.
si sa ma explic: dintotdeauna, nu am putut sa ma apuc de a face ceva fara sa stiu daca am vre-o posibilitate de a finaliza. daca stiu ca un anume rezultat nu este posibil in conditiile existente in acel moment, si ca nici macar nu sunt sanse ca aceste conditii sa se imbunatateasca pana la data la care ar trebui sa ajungi la acel rezultat, pur si simplu nu fac nimic. nu pot sa merg pe un drum care stiu dinainte ca nu duce nicaieri. nu pot! nu pot sa sper sa ating cat mai mult din 99,99 %!
pot doar sa sper sa ating cat mai mult din 100 %...
asa sunt construit eu. asa functionez. am un checklist ce incepe cu o intrebare: "e realizabil?", la care trebuie sa bifez tot timpul "da" ca sa pot merge mai departe. si pentru a nu fi ninteles gresit vreau sa specific ceva: aici nu e vorba de lucruri concrete de cele mai multe ori. de multe ori imi folosesc imaginatia pentru a da raspunsuri acolo unde nu le stiu inca sigur. de multe ori ajung sa improvizez pe parcurs. dar toate astea cu o singura conditie: sa reusesc sa raspund cu "da" la prima intrebare. chiar si cu ajutorul imaginatiei.
daca nici macar imaginatia nu ma lasa sa raspund pozitiv, atunci nimic nu ma poate face sa incerc ceva in acea directie.

fara titlu

As vrea atat de mult sa pot sa inteleg ce e cu mine. de unde vine acest sentiment pe care inca nu am reusit sa il intalnesc inca descris niciunde? Ce este el? Il au toti oamenii? Daca da, de ce nu l-am gasit inca niciunde sub nici o forma povestit?
Si tocmai acest lucru ma face sa ma simt altfel. Nu ciudat, nici deosebit in vre-un sens, pur si simplu altfel. De ce nu pot intalni pe cineva care sa imi spuna si mie clar: frate, esti la fel ca toata lumea. Doar ca poate putin mai tulburat. Sau nu. Nu esti la fel c a toata lumea. Esti un ciudat! Esti... „ASA”!!
Restul oamenilor, cel putin cei cu care am interactionat eu pana acum, par sa nu isi puna aceasta problema. Daca nu isi pun aceasta problema, ma gandesc ca nu o au. Si daca nu o au, inseamna ca nu au nimic din ei care sa nu fie clar. Ori eu aici devin confuz...
Pentru ca sunt atatea lucruri care nu le stiu despre mine, si care nu le inteleg inca...
ca de exemplu faptul ca de undeva din mine vine ceva care imi spune ca inauntrul meu zace mult mai mult decat am eu idee...ceva care ma face sa ma caut incontinuu... fara pauza de masa!
Si acest ceva ma agita(pozitiv) pe mine. acest ceva imi produce increderea de a ma trezi in fiecare dimineata. Acst ceva imi da optimismul de a cauta fericirea in viata...
Problema mea este insa ca nu sunt capabil sa il identific. Si de o vreme am inceput sa inteleg si de ce. Ocazie cu care multe semne de intrebare s-au risipit. Multe neclaritati au devenit acum adevaruri evidente. ..
De ce am spus ca nu sunt in stare? Pentru ca adevarul este ca, oricat de mult te-ai autoanaliza, autoaprecia, autoamenda, atutoetc...nu ai cum sa scapi de valul de subiectivism care inconjoara orice persoana. Si nu spun asta ca referire la un aspect negativ. Dimpotriva, mi se pare cat se poate de firesc. Pentru ca pana la urma, subiectivismul face parte din noi. Din parerea noastra despre orice. Este parte din modul in care vedem noi lucrurile.
Asa ca, ajuns intr-un anumit punct, doar de unul singur, vei incepe sa dai din colt in colt, neputand avansa in nici un fel. Aici am ajuns eu sa cred, ca intervine, sau ar trebui sa intervina, acel „soulmate”. Acea persoana in fata careia vei putea sa te deschizi total. Fara nici un ascunzis. Fara nici o aparare. Acea persoana in care vei avea suficienta incredere incat sa i te predai neconditionat.
Acea persoana, si cred eu ca doar acea persoana, va putea sa te ajute sa te intelegi si sa te descoperi in asa fel incat sa poti merge mai departe spre propriul tau destin. Doar o parere sincera si obiectiva, fie si numai prin faptul ca este diferita de a ta, te poate face sa vezi unele lucruri care altfel le-ai trece cu vederea dintr-o autosimpatie cat se poate de fireasca. Si la fel de bine, aceeasi persoana ar putea vedea in tine lucruri frumoase, pe care tu, dintr-un motiv sau altul, nu reusesti sa le vezi...
Cel putin pentru mine, de acum incolo este cat se poate de clar, ca doar o interactiune a doua suflete poate duce la implinirea ambelor...
In incheiere, as vrea sa adaug faptul ca din tot ceea ce am scris mai sus, recitind a 111 oara, este un singur lucru asupra caruia imi doresc foarte tare sa ma insel...
Si anume, sper sa nu fie adevarat faptul ca fiecare persoana ar avea un singur „soulmate”...
Pentru ca daca asa stau lucrurile, pot la fel de bine sa mor maine dis de dimineata. Si asta doar pentru faptul ca eu am reusit cumva sa mi-l sperii atat de tare, incat nici drept de speranta neexeprimata nu am primit...

Filosoful vesel

Azi i-am spus unui prieten ca vreau sa ma fac filosof. Ca sa am dreptate. Pentru ca cica filosofii au dreptate.
El mi-a raspuns ca daca ma fac filosof, o sa am dreptate, dar o sa fiu trist pentru asta. Nu am inteles exact daca o sa fiu trist pentru ca am dreptate, sau o sa fiu trist pentru ca sunt filosof.... Ce i-am raspuns eu este ca vreau sa fiu un filosof vesel. primul daca este nevoie. Asta e un domeniu unde nu imi este frica de nimic. Pentru a apara dreptul fiecaruia la veselie as putea sa merg pana in panzele albe.
Pentru ca in sinea mea, stiu ca, deocamdata, filosofii tristi au dreptate. Au pentru ce sa fie tristi. Pentru ca reusind sa vezi cat de mult poti din rasa umana, este intr-adevar trist sa constati ca se lupta cu ea insasi, intr-un razboi care nu ii va putea aduce decat si mai putine sanse de a fi fericita.
Ceea ce nu am inteles eu niciodata la filosofii tristi, este de ce s-au multumit tot timpul sa constate. Daca au dat dovada de o asa mare putere a mintii incat au inteles adevaruri general valabile peste veacuri, de ce nu au facut nimic in sensul de a propune si solutii problemelor identificate ?
Departe de mine gandul de a ma erija in vre-un pui de filosof, dar cand vine vorba despre propria mea viata, pot spune ca gandesc mult vis-a-vis de ea. Si de toate aspectele ei. Si cum cateodata reusesc sa identific printre experientele mele unele clisee sociale umane, cred ca am dreptul sa imi expun propria experienta intr-o anumita situatie intalnita.
Pornind de aici si continuand cu faptul ca pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic cand s-a stabilit vre-o regula, ma vad indreptatit sa contesc orice atunci cand am argumente.
Revenind din acest punct de vedere la ideea filosofului vesel, imi rezerv dreptul de a crede in acest tip de filosof. In faptul ca exista. Sau ca poate exista.
In defitiv, fiecare isi stabileste portia de veselie chiar prin puterea mintii. Cu cat te gandesti mai mult la lucruri nefaste, cu atat mai multe sanse de a ti se taia apetitul de veselie ai. De ce trebuie sa ne gandim la lucruri rele ? de ce trebuie sa punem intotdeauna raul inainte ? cine a mai inventat si idiotenia asta ?
De ce sa nu pornesti de la un moment bun, si sa incerci sa il extinzi pe acesta. sa te simti odata pur si simplu bine, fara nici un motiv aparent, si pornind de aici, sa incepi sa iti construiesti singur drumul spre fericire. O sa pierzi de multe ori calea, dar daca nu te vei speria de nimic si vei reusi linistit sa traversezi perioadele de confuzie cu incredere in destinul tau, vei gasi de fiecare data calea spre fericire. Trebuie doar sa o cauti cu zambetul pe buze. Pentru ca eu am ajuns sa cred ca daca zambesti o data inainte de a face orice, nimic rau nu ti se poate intampla. In primul rand, cand zambesti cu adevarat nu nu poti avea nici un gand rau in cap. Iar incepand cu asta, si continuand pe cat de mult posibil in aceeasi idee, e dificil sa intalnesti multe probleme in calea ta.
Am ajuns sa cred foarte tare ca noi suntem foarte clar proiectia proprie noastre constiinte. Iar intamplarile care le atragem sunt suma dorintelor noastre exprimate mai mult sau mai putin. Pentru ca de aici cred eu ca intervine pericolul de a ni se intampla tot felul de neplaceri in viata. Pentru ca ne temem de ele. Mai mult sau mai putin constient. Si pentru ca subconstientul nostru este cel putin la fel de activ (eu cred ca este mult mai activ chiar) ca si constientul, ajungem de ne miram in costient de ce naiba ni s-a intamplat fix lucrul de care ne temeam cel mai tare. Si asta doar pentru ca il perioadele in care iesea la iveala preferam sa il impingem inapoi in subconstient decat sa ne descurcam cumva cu el. Sa intelegem de ce ne temem exact. Si de cele mai multe ori o sa iti dai seama ca foarte multe din temerile tale pot fi indepartate doar printr-o usoara schimbare a perspectivei din care privesti respectiva situatie.
In felul acesta, putin cate putin, putem accede cu totii la statutul filosofului vesel. Pentru ca atata timp cat incercam cu adevarat sa ne descoperim pe noi, cred ca este suficient pentru a putea fi considerati proprii nostrii folosofi. Si cum cu totii avem dreptul sa fim veseli, putem ajunge sa fim o rasa de filosofi veseli.

sa...si....

Sa ai ce sa vorbesti. Si sa nu ai cu cine. Sa ai ce sa explorezi. Si sa nu ai cu cine. Sa stii ce ai de facut. Si sa nu ai cu cine. Sa ai ceva de facut. Si sa nu ai cu cine. Sa vrei sa razi. Si sa nu ai cu cine. Sa vrei sa plangi. Si sa nu ai cu cine...
Oda singuratatii incepe sa sune trist de la un timp. nu vreau sa fiu inteles gresit. Cele mai multe lucruri adevarate despre mine, genul de decoperiri care m-au ajutat sa devin ceea ce sunt, le-am facut in perioadele de singuratate deplina. Am ajuns sa cred ca singuratatea ar trebui sa fie obligatorie intr-o anumita perioada a vietii pentru fiecare. Ne-ar ajuta sa ne intelegem mai bine. Sa decoperim ceea ce ne dorim. Sau ceea ce nu ne dorim. Unii pot sa decopere cu aceasta ocazie ca sunt fericiti singurii. Altii dimpotriva. Unii isi vor descoperi geniul. Altii nu. Unii isi vor descoperii „bucatica” ce-i va ajuta in metamorfoza lor ulterioara. Altii nu. Unii isi vor descoperii copilul din ei. Altii il vor pierde definitiv. Depinde de fiecare, e o expresie mult prea vehiculata, dar in acelasi timp pare fara epuizare. Adica nu isi pierde din sens odata cu utilizarea ei. Mie personal mi se pare ca dimpotriva, pe zi ce trece castiga teren.
Pentru ca, unele expresii, odata cu suprafolosirea lor, cad in desuet.
In cele mai multe cazuri, singuratatea va functiona ca ceva benefic in viata fiecaruia. Depinde de fiecare cat de lunga sau de scurta va fi aceasta perioada si cat va invata fiecare din ea. Eu cred ca am ajuns sa apreciez singuratataea la adevarata ei valoare ca sa spun asa, pentru ca o practic de foarte mult timp. De o anumita perioada insa incepe sa isi piarda din sens cumva.
De atata timp sa nu pot sa imi aud gandurile cu voce tare, incat am ajuns sa le fugaresc aiurea pana se pierd? Mai merita oare? Mai am multe de descoperit? Pot mai mult de unul singur? Si daca pot... are sens?
Sunt intrebari care ma tranziteaza necontenit. La care nu le pot da nici un raspuns deocamdata.

Llenin

un satuc in asturia. 30 de persoane traiesc in el. casa brana (http://www.dormiren.com/brana), unde am stat noi, este una din casele din sat, putin amenajata pentru turism rural.
un vis. los picos de europa in fata noastra in toata splendoarea lor. la 10 km de aproape tot ceea ce se poate vizita in asturia. si nu sunt putine. sunt pe putin 100 de rute de senderism. lacuri. rauri. varfuri ascutite si pante ametitoare. de jur imprejur. si bineinteles totul la modul cel mai civilizat. (de acum incolo nu o sa mai amintesc acest aspect in relatarile mele, pentru ca vreau sa nu ma mai gandesc la el. vreau sa traiesc acest lucru asa cum este normal sa o fac, fara sa ma mai mir in sine mea cat de fara sens se intampla totul acolo de unde am plecat...)
anyway... de la muntii intalti pana la plajele de langa llanes (Gulpiyuri este o minune de plaja interioara... fara cuvinte...google it...sau ask me for photos :D) e de poveste tot ce este pe acolo...
sper sa ma aduc cat de curand sa sa pot spune mai multe despre asturia, pentru ca merita...
de la peste 2500m si zapada pana la plaja in mai putin de 30 de minute... e ceva :)

who the fuck made the rules anyway...?

revolutionary road. trebuie vazut filmul. sunt atatea de vazut in el, si eu am avut atat de putin timp sa-mi adun gandurile pentru a putea sa mai scriu ceva, ca nu pot nici macar sa le trec pe scurt cu vederea.
pornind de la determinarea extraordinara de care poate da dovada o femeie atunci cand isi doreste ceva si ajungand la momente de rascruce majore in viata, filmul are de toate...

33

well, nu stiu cand o sa ajung sa termin acest post, dar sper sa fie cumva in jurul zilei mele.
mda. implinesc 33. maine. nu stiu ce sa zic despre asta. in afara faptului ca puteam sa fac absolut orice vroiam eu in jurul acestei date, nu am vazut niciodata ceva special in ziua de nastere. poate ca o ocazie sa iasa un mega chef... asta da :D
dar in rest, nu am avut niciodata tripuri cu imbatranirea, si cu faptul ca trece timpul si tot felul de alte blah blah-uri din astea. ceea ce ma mira, este ca nici acum, cand mi-am dat seama foarte clar ca dupa standardele majoritatii nu am realizat inca nimic :D, nu sunt ingrijorat pe tema asta. chiar deloc. si habar nu am de ce. pentru ca inca nu sunt in posesia nici unui plan pentru a realiza ceva :)
pe parcurs insa am invatat cred eu cateva lucruri. unele bune de facut. altele mai putin bune. am invatat cred eu cand sa tac si cand sa vorbesc. am invatat ca de cele mai multe ori tacerea e mai complicata decat vorbitul. am invatat ca iubirea e cel mai greu lucu de intretinut. am invatat ca dragostea e cel mai pur sentiment pe care il poate experimenta o fiinta umana. am invatat ca daca vrei sa faci ceva, pana la urma vei reusi. am invatat ca nu e bine sa te duci noaptea la culcare suparat pe cineva. am invatat sa iert. am invatat sa invat si continui sa o fac zi de zi.
toate acestea, intr-o continua interactiune, fac sa existe ceea ce sunt eu azi. o particula undeva intr-un univers limitat doar de propriile mele idei.

pozoblanco

este un orasel la aproximativ 80 km de cordoba. andalucia. 27 mii de locuitori (1500-2000 cica sunt romani :D). impresionant. liniste. aer. soare. case albe. cordoba. feria (un fel de expozitie daca inteleg eu bine...) de patios (curti interioare). totul pare incarcat de istorie. la fiecare colt se vad urmele lasate de fii lui alah in aceste tinuturi. din nou oamenii locului nu se dezic si sunt incredibil de prietenosi cu "strainii". am pus ghilimele pentru ca in toate aceste locuri am fost insotit de toni, prietenul meu 100% spaniol :).
nu pot sa nu acord in acest post bucatariei andaluze. daca aveti vreodata drum prin cordoba, trebuie sa mancati la casa/taberna salinas .se inchide la 4 pentru prima parte a zilei, si cum tot timpul trebuie sa iti treci numel pe o lista ca sa primesti masa, dupa care mai astepti cam 45 mins sa se elibereze ceva, timp in care poti sa mergi in bar sa incerci cateva cervesas con patatas, asa ca cel mai bine ar fi de ajuns in jurul orei 14 :D. am facut aceasta precizare pentru ca s-a dovedit a fi ora geniala de a lua masa. pentru ca se inchide la ora 4, nu mai vin clienti noi. asa ca agitatia din jur scade treptat, pe masura ce se deruleaza felurile de tapas, in asa fel incat, la final, cand s-a terminat sangira, iti poti savura in liniste desertul si cafeaua/ceaiul...
inapoi in pozoblanco, casa parintilor lunei, sotia lui toni, ma umple de o liniste stranie. parca timpul se opreste cumva. orice altceva in afara casei parca inceteaza sa mai existe...din nou ma vad limitat de folosirea cuvintelor in a descrie ceva magnific...
luna mai are trei frati. doi frati si o sora de fapt. impreuna cu parintii lor, cu logodnicul lui carmen, sora mai mare, si cu toni, fac 8 spanioli. la masa. iarasi nu-mi gasesc cuvintele. datorita faptului ca spaniola mea avanseaza se pare destul de repejor, sunt acum in masura sa iau parte, daca e nevoie :D, la o discutie. chiar si in mijlocul unei familii andaluze, care pe panga mancarea incredibil de buna, se pare ca poate ingurgita si o cantitate imensa de litere :))
atat in ansamblu, cat si in particular, sunt cu totii atat de faini, chiar si cand se cearta pe tema echipei favorite la fotbal (si cine nu a vazut niste spanioli discutand in contradictoriu pe orice tema, nu ma poate intelege aici...) incat pentru prima data in viata mea cred ca am mancat aproape razand tot timpul :)
maine implinesc 33 de ani. si cred ca sunt pe drumul cel bun :)

din nou despre lene...

cred ca am reusit sa-mi dau seama de ce, pe vremea cand lucram, faceam o impresie destul de buna datorita muncii pe care o prestam.
mi-am dat seama ca totul mi se trage de la lene. si din cauza faptului ca de fapt nu-mi placea sa fac nimic, ma chinuiam tot timpul sa termin cat mai repede. in acelasi timp, cu aceeasi idee in minte de a terminat cat mai repede, venea si partea cu a termina cat mai bine. pentru ca daca faci un lucru doar de dragul de a-l face, s-ar putea sa fii pus in situatia de a-l relua. caz in care, deoarece ai fost suficient de imbecil sa nu-l faci bine de prima data, va trebui sa il mai faci odata. ceea ce inseamna ca de fapt ai consumat timpul de doua ori ca sa faci un singur lucru, pe care cu un pic de atentie puteai sa-l faci din prima incercare.
asa ca la mine, ideea asta de a nu pierde timpul lucrand, a ajuns incet incet sa ma faca sa fac lucrurile bine. din prima, si cat mai repede posibil.
si uite cum, din nou, lenea sa dovedeste a fi aducatoare de beneficii...:)

dis-de-dimineata

9 si 14. ma duc sa beau o cafea. ies din bloc. 18 pasi pana la chioscul de ziare. se achizitioneaza cotidianul Marca (inlocuitorul de succes al gsp-ului "mitiscian" - nu sunt sigur care este forma corecta...dar cuvantul vrea sa vina de la prea cunoscutul "mitica de bucuresti" :D)
alti 42 de pasi pana la prima cafenea. cortado (cafea cu lapte) + croissant.
studiez Marca de parca chiar as sti spaniola :). in fine ... inteleg mai tot (vorbind la nivel de idee) dar mai imi scapa unele cuvinte.
azi am constat, ca desi este doar a 3-a oara cand imi beau cafeaua in acelasi loc, nu a mai fost nevoie sa comand practic. tot ce a fost nevoie sa fac cand chelnerita a venit cu cafeaua si croissantul a fost sa reactionez exact asa cum mi-a venit, adica sa zambesc surpins :)
i love this place

Canovas

este un mic patrat de strazi in centrul valenciei. o zona micuta, dar incredibil de vie. strabatuta de Gran Via del Marques del Turia, se intinde pe distanta a ceea ce americanii numesc 4-5 blocks. adica 4-5 strazi. delimitata la est de ceea ce candva a fost riul turia, zona este practic inundata in verdeata.
si totusi, cu asa o arie mica, reuseste sa iti ofere absolut tot ce ai nevoie pentru a trai. in cazul in care reusesti sa faci in asa fel incat sursa de venit sa fie pe aproape, cred ca poti sa nu pleci niciodata din aceasta zona, si totusi sa nu te plictisesti. bar, restaurant, bar, club, restaurant x2, etc. aprozaruri si locuri de unde sa iti poti cumpara mancare cred ca sunt cate 3 pe fiecare strada.
noaptea in schimb, locul se schimba complet. toate grilajele inchise pe timpul zilei iti ofera acum posibilitatea sa alegi oricare din zecile de mici cluburi ce sunt raspandite peste tot...

stau si recitec ceea ce am scris pana acum si nu sunt multumit deloc. treaba e ca nu stiu cum sa descriu atmosfera din jur. pentru ca aceasta are aerul de a integra toate acestea descrise mai sus si a face din canovas un colt incredibil.
e cumva de parca daca esti trist/abatut/nervos/depresiv nu ai voie sa iesi pe strada. sau daca cumva o faci, iti trece brusc totul.

nu pot sa mai adaug decat ca, daca vrei o zi senzationala, trebuie sa treci odata prin canovas. pot sa promit ca de la cafeaua de dimineata pana la momentul cand mergi la culcare, zambetul nu iti va disparea de pe chip. si asa fara sa faci nimic special in acea zi. just living it :)

Lebenkünstler

aka lifeartist. aka... din cate imi dau eu seama, nu are un corespondent in limba romana...
Anyway, pare a fi un adjectiv. ce descrie o persoana. nu stiu cum sa il interpretez exact. adica nu stiu cam ce face un "Lebenkünstler" ca sa primeasca acest adjectiv...
mie mi s-a spus ieri ca as fi unul dintre ei...
si pentru ca nu am inteles exact cum as putea sa il traduc in limba pe care o inteleg cel mai bine, m-am tot gandit la ce vrea sa insemne...
daca cumva se refera la faptul ca, fara a avea o calitate anume, sau fara a avea un merit deosebit in absolut nimic, traindu-ti viata pe calapodul "doreste-ti si ti se va implini", iti poti face un fel de a trai, atunci da, intr-un fel ma regasesc in tiparul de mai sus.
pentru ca am petrecut multa vreme intrebandu-ma wtf is going on with me... sau la ce naiba sunt eu bun... sau ce anume stiu eu sa fac cel mai bine... iar dupa intrebare venea tot timpul o liniste dureroasa. o liniste pe care nu am reusit niciodata sa o umplu cu ceva coerent.
si de fiecare data am ajuns in acelasi punct. la concluzia ca nu stiu ce fac, nu stiu la ce sunt bun... dar cu siguranta fac ceva. pentru ca nu sunt mort in primul rand. adica daca nu faci nimic... intr-un final ajungi sa mori de ceva necesitate/nevoie. si cum eu nu sunt mort (cel putin nu in felul in care acceptam noi azi moartea :P) pot doar sa trag concluzia ca ceva fac.
frustrare intervine insa in momentul in care incerc sa inteleg ce se intampla. pentru ca simt ca daca as intelege, as putea cumva sa imbunatatesc acest ceva. sa fac in asa fel incat viata sa fie faina 24/7. pote atunci, daca as intelege acest lucru, as putea sa impartasesc si altora aceasta experienta, in asa fel incat sa se bucure toata lumea :)

smile, and someone will smile you back :)

Cu siguranta, majoritatea lucrurilor ce vroiam sa mi se intmple in ultimul timp, intr-un fel sau altul, mi s-au intamplat. Ocazie cu care am remarcat ceva... Legat de acea teorie precum ca daca iti doresti ceva suficient de "mult" sau... suficient de "tare"... ti se indeplindeste acel ceva. Faza e ca fiecare persoana cred eu ca este tentata sa testeze aceasta teorie cu vesnica dorinta: un milion de dolari. sau euro, whatever. sau orice de genul acesta.
Ideea este insa, am constatat io :D, ca trebuie sa fii in directia cea buna, ca sa ti se indeplineasca dorintele. Inainte de a putea transforma aceste dorinte in realitati, trebuie sa iti dai seama de unul singur care iti sun cu adevarat aceste dorinte.
Iar cand le vei descoperi, vei constata la fiecare pas pe care il faci ca ti se indeplineste cate o dorinta in directia respectiva.
eu pot acum, cu exemple, sa imi amintesc de dorinte ce le-am avut cu scurt timp in urma si pe care acum le vad cumva implinite.
din pacate ma vad in imposibilitatea de a ma exprima in asa masura incat sa reproduc cat mai fidel ceea ce traiesc :(
ideea este insa, cred din nou io :), ca poti sa iti doresti si milionul de dolari, doar ca nu o sa iti pice asa ... din senin.
dar daca te chinui un pic cu tine insuti, o sa descoperi care este cea mai usoara cale pentru tine de a ajunge la respectivul milion.
Pe mine, faza cu fotografia ma "pasiona" de mult ca sa zic asa... am pus ghilimele pentru ca era o pasiune ascunsa :D. adica nu faceam nimic in sensul de a o descoperi cumva. de cand ma stiu ii urmaream pe fotografi, cu gentilor lor cu echipament, pe care doar ei, sau cei asemeni lor, stiau sa il foloseasca. de cand ma stiu mi-au placut fotografiile. sa le privesc. sa incerc sa mi le imaginez pe cele care le vedeam si nu stiam nimic despre ele...
si probabil ca, ascunsa bine intr-un coltisor al sufletului meu, a stat dorinta de a fi printre ei. de a sti ce stiu si ei. de a face ce fac si ei.
si in aceste momente, viata mea ia o directie destul de clara spre acest domeniu...
adica stiu ca pana in momentul in care o sa ma consider eu fotograf, va mai trece ceva vreme, dar atata timp cat singurii bani pe care i-am castigat de cand sunt aici sunt din fotografie, cred ca am dreptul sa ma gandesc la faptul ca sunt pe acest drum (spre fotografie :D), care mi se deschide tot mai mult...
mai ales ca toate dorintele legate de acest domeniu mi s-au implinit. chiar si cele putin colaterale, ca de exemplu bicicleta :D
pe care de altfel, o pot argumenta dpdv economic, foarte bine. ii pot da un rol cheie in tot business planul meu :)
dar adevarul ca mi-am dorit o bicicleta mega super mult. si azi am gasit-o. e...perfecta. superba :) e cea mai faina bicicleta ce mi-o puteam lua. azi imi dedic ziua gasirii unui nume pentru ea. este... mica... neagra... si se impacheteaza in 5 sec :D as putea sa o pun intr-o plasa ceva mai marisoara si sa o iau pe umar :D
cat despre look...pot sa zic ca mie mi se pare mega retro. parca e din WWII.
I-am cumparat si o pompa micuta, precum si doua antifurturi.
Don't ask why. Tot ce pot sa spun este ca tipa de la magazin, pe langa faptul ca vorbea ingrozitor de repede, parea ca stie o groaza de lucruri despre furatul de biciclete. ceva de genul, ca daca vreodata mi-ar trece prin cap sa fac din asta o meserie, pe ea as alege-o ca si partener fara discutie :D.
Tambien, stia o groaza de lucruri si despre toate modalitatile posibile de a-ti imobiliza bicicleta de o anumita chestie. de fapt mi-a zis o lista intreaga doar cu chestii de care iti poti lega in mod safe bicicleta. asta pe langa evidentele parcari de biciclete, dotate cu tot felul de bari de metal, in asa fel incat sa iti poti lega bicicleta dupa cele mai "bolnave" (:D) gusturi. si cand mi-a zis ca ea foloseste doua antiroberry systems, m-am gandit direct daca sa imi iau eu 3 ...sau sa raman la doua, avand in fata un bun exemplu :)
in alta ordine de idei, nu pot sa nu amintesc de faptul ca deja am cazut :D. sunt julit tot pe picior, genunchi si cot... pe partea drepta. acum chiar ca arat ca la 14 ani. slab, cu parul lung... si tot julit :)
Ideea este insa ca, cu cat credeam eu inainte ca va fi de fain cu bicicleta, cu de 10 ori pe atat m-am inselat. nu e fain sa te plimbi cu bicicleta prin valencia !!!
e bestial. e.... invalid vocabular entry... e atat de fain, incat imi vine sa ma opresc si sa iau pe toata lumea in brate. deodata :)
nu pot sa nu ma gandesc la cat de norocos sunt ca pot trai aceste momente :)
M-am oprit sa beau o cafea si sa scriu. si sa ma linistesc un pic. pentru ca pana la urma mi-am dat seama de ce se uita toata lumea la mine zambind.
adica cu parul in vant, si cu un zambet de la o ureche la alta, plus ochelarii si castile in urechi, gonind cu bicicleta... da, trebuie sa recunosc faptul ca si mie mi-ar veni sa rad daca as vedea ceva asemenator :)
gata, m-am mai linistit. am terminat si cafeaua. schimb muzica... si am plecat...
I have climbed highest mountins
I have run trough the fields... that's next :D
.
.
.
2 ore si jumatate mai tarziu: Mega rupt de oboseala. still happy :D.
as putea face asta pana mor. sa ma plimb cu biciceta prin locuri faine. de dimineata pana seara. not doing anything else :D
Of course, exista si unele parti mai putin faine. unele chiar putin periculoase. momentan, nu ma pot decide intre doua babe, una cu un nepotel neastamparat iar cealalta cu un caine, cu o zgarda care a dovedit ca se poate lungi cu mult mai mult decat ma asteptam eu, si doua mulatre cu un super smile.
Adica nu ma pot decide care din cele doua situatii e mai periculoasa, pentru ca in ambele era cat p-aci sa...
(note to myself: buy a helmet !! soon !)
.
.
.
acum, cand rescriu aceste randuri, este deja ora 12 fara zece. PM. mai pot sa adaug, despre ziua de azi, ca de la ora 19:30 incoace, am aflat ca am de lucru (fotograf:D) in fiecare duminica din luna mai si probabil si ceva zile de sambata. iar in iunie, daca sunt sanatos si bine, am un deal de fotograf cu posibilitatea de a castiga 350-400 eur pentru cateva ore de facut poze ...?
smile, and... someone will smile you back :)
(nu stiu daca a mai spus cineva aceasta propozitie exact in acest format vreodata, dar oricum, acesta este noul meu motto :))

next step

15:30. La ora 16:00 trebuie sa vad un apartament. Canovas. Dupa mine, cea mai faina zona de trait din valencia. Chiar si in cazul meu, cu masina, riscand sa-mi petrec muuuult timp cautand loc de parcare, mi se pare ideal. O sa descriu aceasta zona insa cu alta ocazie. E mult prea faina ca sa nu ii acord pentru o perioada mai lunga intreaga mea atentie.
Ceea ce m-a facut insa sa imi scot carnetelul si sa incep sa scriu faptul ca mi-am dat seama ca ma simt ca inaintea unui interviu. Sunt pe o terasa de langa caldirea cu apartamentul ce trebuie sa il vizitez inca de cu doua ore inainte. Adica imediat dupa ce mi-am stabilit de fapt intalnirea. Incerc sa imi golesc mintea de tot si sa ma concentrez cat de mult pot pe aceasta intalnire. incerc sa imi imaginez conversatii intregi. posibile raspunsuri ale unor posibile intrebari. samd.
La un moment dat mi-am adus aminte ce-mi spunea o persoana cu mult timp in urma, pe vremea cand inca aveam emotii cand mergeam la interviuri, si anume ca nu ar trebui sa-mi fac griji cand merg la aceste interviuri pentru ca sunt... nu mai imi aduc aminte cuvantul exact, dar era ceva mega fain, de genul ...""genial" sau..."fantastic" :D
ok. poate exagerez eu un pic :), si probabil ca o fac :D, dar oricum era ceva de genul ca as fi foarte bun la asa ceva.
si uite cum ma gandesc din nou la intrebarea daca singuratatea este intr-adevar atat de revelatoare incat sa se merite pe ea insasi ... ?

Super high me...

este un film pe care all of you, antiweed freaks, should see.
Pe bune. genial. la mine a intrat automat in top 10 ever movies :)
nu mai zic nimic... filmul vorbeste de la sine

Update

Hola @ todos !? :D
Nu am prea mai apucat sa ma ocup de bloggereala in ultima vreme, asa ca simt nevoia unui mic update. Vreau sa imi marchez cumva impresiile pe care le traiesc, in momentul in care se intampla.
Asa ca pot spune ca am fost ocupat cu cautarea a ceea ce se numeste una habitation en un piso compartido (nu sunt foarte sigur de spelling :D...). asa ca de o saptamana deja vizitez tot felul de apartamente ca sa vad tot felul de camere...
Am dat peste tot felul de oameni, de la studenti erasmus, ce traiau intr-un haos de nedescris ... (cumva destul de mult ca mine :D) pana la oameni maturi care din diferite ratiuni aleg si ei aceasta forma de convieturire cu total strangers.
Faza e ca eu nu prea inteleg inca cum functioneaza lucrurile...
adica, am vazut o camera mega ok, imi place si restul apartamentului, e pozitionat intr-o zona mega ok, cu alte cuvinte, what i was looking for :D. Le spun oamenilor ca ma intereseaza, la care ei imi cer frumos numarul de telefon. il noteaza toti (fara exceptie) cu pixul pe hartie (de parca nu l-ar avea in telefon deja...?) dupa care imi spun ca oricum mai vine lume sa il vada. Si ca urmeaza sa ma anunte ei ce si cum.
Si gata. Nu m-a mai sunat nici unul. Mint, :D, m-a sunat unul, dar acolo nu prea am inteles cum stau lucrurile... adica erau toti la maxim 20 de ani, studenti... dos chicas inglesas, una italiana, un chico de scotia i un italiano con su novia. (imi cer scuze daca tot o ard aiurea cu spaniola mea de balta, dar incerc sa gandesc cat de mult pot in spaniola. Altfel, nu o sa o invat niciodata).
Ideea e ca erau practic patru dormitoare, si aproape oricum asezati, nu prea incapeam. Pentru ca se intampla sa fie destul de rar mai mult de un pat dublu in tot apartamentul, asa ca ideea de a dormi pe perechi e destul de greu imaginat. Si tipul cu care am vorbit era oricum destul de agitat, m-a asigurat de 1000 de ori ca restul sunt ok cu mine mutat acolo... asa ca nu mi-a fost greu sa ma gandesc ca de fapt gagiul sparsese banii primiti de acasa, si acum trebuia sa plateasca chiria. Si probabil i-a convins pe restul sa il lase sa doarma in living moca, si sa isi inchirieze el camera. In felul asta, scapi un pic de plata chiriei pe perioada cat sta respectivul. Pentru ca din cate inteleg eu, unii se muta destul de constant, si plus fiind turistii pe termen lung, sau cei ca mine, care nu stiu nici ei ce cauta, tot timpul se elibereaza undeva cate o camera...
In fine, trecand peste acest caz, care a fost chiar pe la inceput, pot sa spun ca ulterior, de fiecare data cand am zis ca pe mine ma intereseaza, s-a intamplat faza cu notatul numelui si al numarului de telefon, dupa care pauza. Nimic. Nada.
Si nu inteleg ce se intampla. Adica, inainte de a ma apuca practic sa dau telefoane si sa vizitez apartamente, am studiat pentru o perioada amanuntit aceste anunturi. Am crezut ca am cam inteles ce se cauta, si intr-un fel eram foarte increzator. Adica corespund „mult” cerintelor din anunturi. Dar acum, dupa aproape o saptamana de vizite, ma simt ca la un casting. Si faza e ca m-am asteptat la asa ceva intr-un fel. Din felul in care erau exprimate mai mult sau mai putin cerintele minime ce ar trebui sa le indeplineasca un posibil prospect.
Acum insa ma simt cam ca la un beauty contest, in care, daca as fi stiut de la inceput despre asta e vorba, nu m-as fi inscris anyway. Adica mi-a fost clar toata viata mea ca nu am cum sa obtin nimic cu frumusetea in viata asta. Din cauza asta am tot crezut ca se poate si fara, mai pe ocolite ce-i drept, dar se poate. Acum insa, nu mai stiu ce sa zic...
In fine, eu am o banuiala, dar inca imi e frica sa ma gandesc la ea ca la o posibilitate. Pentru ca ar fi mega aiurea. Faza cu a fi roman, s-ar putea sa nu fie chiar atat de usoara in europa. Si daca prin absurd (sper eu...) as ajunge sa ma conving ca acesta este motivul, cred ca m-ar deranja foarte tare. Pentru ca atunci as putea sa uit intr-o fractiune de secunda toate relele care le fac romanii prin lume, si sa ma intorc si eu impotriva localnicilor. Cel putin cu gandirea.
& asta ar fi un lucru foarte rau pentru mine. pentru ca mie imi place la nebunie de ei :)
si pentru ca oricum, incerc sa reduc la zero orice gand negativ as putea avea :D
hasta luego amigos :)

me confused... cookies ?

mi se intampla tot mai des in ultimul timp sa am impresia ca tot felul de semne mi se arata. care interpretate cumva, duc intr-o anumita directie. faza este ca eu nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca de fapt sunt subiectiv, si ca modul in care interpretez eu ceva are mari sanse sa nu fie cel mai fericit. fac o paranteza sa remarc ca din nou se simte lipsa unui partener de discutii - parca suna altfel gandurile cand le auzi rostite cu voce tare...si poate si cu ceva contraargumente...
as avea doi oameni cu care pot sa discut cam ce vreau, dar din pacate spaniola mea inca nu face fata exigentelor mele in ale disertatiei :D si pe langa asta, ambii sunt super nice incat sa ma incurajeze in orice... si nu ma prea contrazic ... !?!
in fine, ideea este ca la un moment dat m-am rugat atat de tare si de disperat sa mi se iveasca o anumita oportunitate incat se pare ca am impresionat pe cineva :)
pentru ca mi s-au ivit 5000 de oportunitati in directia respectiva, in decurs de mai putin de o saptamana de la exprimarea rugamintii...
si acum m-am speriat. & nu inteleg de ce...
e ca si cum... cateodata, viata chiar iti da cookies.... si tie iti e frica sa le mananci

in or out (of) love ?

trecand peste adevaratele tragedii pe care le produc bolile incurabile sau incapacitatea oricarei parti a corpului, ca fiind lucruri pe care le putem, mai mult sau mai putin ocoli, trebuie sa constat cu neplacere ca pe locul imediat urmator se afla handicapatul sentimental. adica eu. adica genul de persoana pe care o vezi, si nu ai zice ca are ceva neinregula. cel putin eu nu m-as remarca pe mine dintr-o multime de oameni de exemplu.
in conditiile acestea mi-am dat seama ca este foarte greu ca cauti simpatie sau intelegere la semenii tai. cu alte cuvinte, daca nu curge sange, nu ai nimic. nu ai cum sa faci fata la intrebarea "ce te doare?" cu raspunsuri de gen "sufletul".
ce-i de facut in cazul asta ? pentru ca, oricat de faina ar parea privita din exterior viata mea, nu e, din acest punct de vedere. nu e nici o sfaraiala sa poti sa dai dume la nesfarsit tuturor simtind ca oricum esti cu o palma peste tot ce se intampla, si ca oricum, si daca prin absurd ar putea aparea o alta sansa, nu ai putea sa profiti de ea tocmai din cauza faptului ca esti in afara subiectului.
dar cum faci sa revii in subiect ?

primavara

de cand ma stiu am asteptat primavara mai mult decat oricare alt anotimp. si asta nu pentru ca sunt nascut primavara si primeam cadouri de ziua mea.
pentru faptul ca, cumva, primavara aducea cu ea de obicei cheia rezolvarii tuturor problemelor ce le acumulam eu in rest...
se risipeau pur si simplu, ca si un abur manat de un suflu binevoitor. drept pentru care, am dezvoltat cumva acest reflex pavlovian, bucurandu-ma de venirea fiecarei primaveri. generate probabil de bucuria ce venea din mine, lucrurile nu conteneau in a ma surprinde cat de bine evolueaza.
iata insa, ca odata cu spulberarea cetei ce plutea peste mintea mea, odata cu disparitia veseliei amintita anterior, isi fac constatata lipsa mai multe elemente decat ma asteptam.
si se pare ca degeaba esti plin de ganduri si intentii bune. ai nevoie de ceva care sa le aprinda. acestea sunt ca un fel de buturugi pe care te poti baza ca o sa intretina focul pentru foarte mult timp. dar pentru a le aprinde ai nevie de scanteie. ai nevoie de entuziasm. ai nevoie de veselie. elmente care mie imi lipsesc complet.
si ceea ce ma nemultumeste foarte tare nu este neaparat faptul ca imi lipsesc. nu! ceea ce ma nemultumeste cel mai tare este ca imi aduc aminte clar ca le aveam intr-o vreme. eram plin de veselie timpul, iar de entuziasm sa nu mai zic.
acum insa, sunt atat de lipsit de ele, incat am inceput sa ma intreb daca nu cumva imi face memoria vreo gluma. daca chiar am fost vreodata vesel si plin de entuziasm. pentru ca mi se par atat de departatea aceste amintiri, incat cu usurinta am impresia ca le pot confunda cu vise. nu ca as visa eu foarte mult. nu la ganul clasic de vise ma refer. ma refer la genul de vise pe care, s-a dovedit de curand ca le aveam eu spre persoana mea, intr-un mod injust. neconform cu realitatea ca sa zic asa.
si atunci, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva si amintirile acestea cu mine cel vesel si indraznet nu fac parte din aceeasi categorie a fantasmagoriei mele despre mine.
de curand, am avut ocazia sa aflu (dintr-un film) o reteta destul de simpla de a-ti evalua viata. daca ai gasit fericire in viata ta, si daca ai produs fericire altora.
daca poti raspunde la ambele intrebari cu da, atunci pot merge in "rai". cam asa suna povestea. cum la prima intrebare as putea raspunde cu da, si fiind oricum in cautarea fericirii nu pot sa fiu decat pe drumul cel bun in a raspunde cu da la aceasta intrebare, problema vine de la a doua intrebare. pentru ca daca imi amintesc bine, toate persoanele de care imi pasa mie mai mult si mai mult, au declarat ca le-am facut sa sufere in repetate randuri. asa stand ucrurile cu persoanele la care tin, nici nu mai vreau sa ma gandesc la restul. asa ca testul cu produsul de fericire s-ar putea sa-l cad.
si ca sa incerc macar odata sa ajung de unde am plecat, in inchiere, as vrea sa mai spun ca eu de obicei, primavara, ma trezeam dimineata cu celebrul gand "azi o sa mi se intample ceva minunat"...

pt iancu

m-am pus la calculator cu gandul sa scriu. de cateva zile vreau sa scriu despre ceva ce mie mi se pare foarte interesant. despre faptul ca venind aici, am ocazia sa imi urmaresc zi de zi traiectoria. si am ajuns sa vad cum se leaga lucruri si fapte care se petrec aparent fara nici o legatura la momentul producerii lor. pot cu usurinta identifica unele situatii care au dus la perpetuarea unei idei de exemplu, sau la continuarea unei stari de fapt...
dar, cum nu intotdeauna ceea ce ne planificam urmeaza sa se si intample, ma vad in imposibiliatate temporara de a mai putea dezbate tema de mai sus, tintuit fiind de o stire din categoria acelora care te lasa un zambet pe buze...cateva zile.
asa ca nu mai pot decat sa murmur incet... ai castigat-o frate. e a ta. she always was
:)

veselia

as vrea sa o traiesc din nou. as vrea sa fiu vesel din nou. dezorientat deocamdata in cautarea fericirii, ma multmesc si cu un pic de veselie. stie cineva cum se obtine asta?
... nu m-as fi gandit niciodata ca o sa ajung sa pun intrebarea asta....

Poli

Imnul Politehnicii Timisoara

Zi cu soare - fara soare
Noi la POLI toti venim,
Sa vedem meciul cel mare,
Vocile sa le unim.
POLI, POLI lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noi !
Cand dai gol sarim in aer
Si cu toti ne bucuram,
Caci polistii sunt ai nostri
Si de-aceea toti cantam :
POLI, POLI lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noi !
Marsul nostru spre victorii
Nimeni nu-l poate opri !
Caci doar una este POLI
Nimeni alta nu va fi !
POLI, POLI lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noi, hei !
Lupta pentru noï !

Totul se desfasoara pe muzica celebrului Yellow Submarine al Beatels-ilor, iar cand este cantat de 30 si ceva de mii de oameni pur si simplu mi se face parul maciuca si pielea de gaina proaspat ciupilita. Azi, la opt luni fara fatru zile de cand sunt in spania mi-au dat lacrimile de dor pentru prima data. cand am auzit cum canta un stadion intreg pur si simplu mi-au aparut doua lacrimi...

despre lene

eu am ajuns sa cred despre lene ca este un atribut al inteligentei. adica nu oricine isi poate permite sa fie lenes nu ? :D
pe de cealalta parte, harnicia pare cumva contrapoductiva mintii ca sa zic asa. cine munceste nu gandeste. si invers. nu ? - ce se intampla insa cu meseriile care lucreaza cu capul, ca sa zic asa ???
dar unde este oare balanta ideala, ma inteb eu ? cea intre harnicie si lene ? pentru ca eu clar sunt inclinat spre lene. imi dau seama de chestia asta dupa fiecare chestie pe care trebuie sa o fac. deorece se pare ca nu-mi place sa fac nimic, cand trebuie totusi sa fac ceva, cat tot timpul solutii pentru a imi usura munca, sau pentru a scurta timpul in care se face in mod normal. si toate astea spre a ma putea intoarce cat mai repede spre starea mea de lene naturala.
(fac o paranteza sa o felicit pe poli care tocmai conduce cu 1-0 in giulesti :DDDD - bravo baieti :) intre timp s-a terminat meciul, si poli a castigat cu 2-0 !!!!!!!!!!!. vreau sa adaug doar ca daca la sfarsitul acestui compionat, poli este pe primul loc, cu punctele obtinte pe teren, eu o sa o consider campioana romaniaei, chiar daca pe hartie va fi inregistata alta echipa)
anyway...deocamdata o sa inchei aici pentru ca am intrat in fotbal mood :D si nu mai am chef de filosofie :)

chei si yale

A trecut deja mult timp de cand incerc sa inteleg in ce directie ma poarta viata. Si din pacate am impresia ca nu reusesc prea mare lucru in acest sens. Nu mi s-au dezvaluit lucruri care sa ma poata face sa apreciez dupa anumite referinte daca inaintez sau nu. Nu pot sa-mi dau seama nici daca stau pe loc nici daca merg inapoi. Sunt trist pe tema asta. E pacat. Mie cred ca imi place viata. Imi place sa ma bucur de ea. Si in pare parte stiu sa o fac. Si tocmai din acecasta cauza nu inteleg de ce bajbai in continuare cu ochii deschisi. Adica pana acum aveam un motiv. Faptul ca nu am stat niciodata sa urmaresc spre ce ma indrept, si petrecandu-mi atat de mult timp intr-o rutina pe cat de fara sens pe atat de puternica, alcatuita din job, „viata sociala” si ce mai incapea pe langa, nu m-a facut sa-mi pun mari probleme. Credeam ca nu ma simt implinit pentru ca nu fac ceea ce imi place, nefacand in acelasi timp nici un pas spre altceva. Stiam in sinea mea ca e doar o perioada, si din acest motiv nu-mi bateam capul prea mult. Cand a inceput sa nu-mi placa ce vedeam la mine suficient de mult incat sa cad pe ganduri, mi-am zis ca degeaba gandesc in momentul respectiv, pentru ca in continuare nu o sa fiu in stare sa imi dau seama de prea multe, deoarece nu am crezut niciodata ca poti intelege mare lucru doar gandind, si neincercand sa traiesti respectivul gand. Cu alte cuvinte, chiar daca de multe ori am facut pasi gresiti din aceasta cauza, experienta a primat intotdeauna la mine. de cand ma stiu am simtit o foame de senzatii. Cand eram mic, si cineva imi povestea ca a facut ceva neobisnuit, il ascultam cu gura cascata, in acelasi timp incercand sa-mi imaginez cum a fost. Si cum nu am reusit niciodata sa fac asta si sa fiu multumit de rezultat, in cele din urma ajungeam sa incerc sa traiesc si eu intr-un fel sau altul experienta respectiva. Abia atunci reusesm sa inteleg ceva. Dupa ce am vazut cu ochii mei situatia. Dupa ce am trait chiar eu sentimentele respective. Si abia dupa ce faceam o medie a informatiilor primite cu cele traite eram linistit. Abia atunci aveam impresia ca stiu cu ceva mai mult decat inainte.
In fine, cu timpul lucrurile se schimba putin. Odata cu cristalizarea proceselor din mintea noastra, ajungem la un moment dat in viata cand nu mai este nevoie sa faceam chiar tot ce auzim, fiind capabili pe calea ratiunii sa apreciem anumite situatii fara a ne implica neaparat in ele. Aceasta este partea din viata in care intr-un fel sau altul incepem sa gandim. Incepem sa gandim despre trecut, prezent si viitor. Despre ceea ce stim, si despre ceea ce am vrea sa stim. Alegem ce am vrea sa stim, sau dimpotriva invatam ceea ce nu vrem neaparat dintr-o anumita necesitate.
Tot acesta este si momentul in care incep sa se vada cu adevarat tiparele ce exista in jurul nostru. Incepem sa fim cumva constienti de ele. Si de cele mai multe ori, ne cladim cumva viata in jurul lor. Mai mult sau mai putin constient, ne adaptam la ceea ce vedem in jurul nostru, si aducem acea realitatea in viata noastra, ca si cum ar fi propria realitate. E la fel ca si in situatia in care, proaspat detinatori ai unui apartament fiind, ne ducem in vizita la un amic. Si, ba pentru ca ne place foarte mult mobila acestuia, ba pentru ca nu avem o idee clara cam ce mobila sa ne cumparam noi insine, decidem ca ar fi potrivit sa achizitionam aceleasi corpuri de mobilier ca si amicul nostru. Dar, abia dupa ce va ajunge mobila la noi acasa, si o sa vedem ca a trebuit sa scoatem un scaun de la masa din sufragerie pe balcon, sau ca dulapul din dormitor sta stramb din cauza ca nu intra cum trebuie in locul desemnat pentru dulap din apartamentul nostru, o sa ne punem poate primele intrebari ?? pentru ca cel putin eu a trebuit sa astept ceva timp cu scaunul pe balcon pentru ca nu intelegeam ce anume ma nemultumeste, desi aveam tot ceea ce vedeam in jurul meu, si cateodata poate chiar mai mult.
Ca si cum am aveam cu totii o cheie cu care functionam. Si aceasta cheie, chiar daca de foarte multe ori pare identica cu ale celorlalti, are totusi un coltisor sau mai multe, care nu se potrivesc cu cheia altei persoane. Si suntem in aceeasi situatie cu a yalelor chinezesti de pe vremuri, cand, chiar daca toate cheile intrau in yala, doar una o descuia.
Eu dintotdeauna am simtit aceste mici diferente in momentul in care probam o noua cheie. Dar am trecut peste ele cu gandul ca probabil acest proces este unul in care trebuie sa fac si eu anumite compromisuri. Cu alte cuvinte, sa-mi mai tocesc si eu cumva partile mai ascutite pentru a ma potrivi cumva cu vreo cheie. Nu pot sa spun ca nu s-a intamplat asa, pentru ca nu ar fi adevarat. Adica s-au tocit multe din varfurile ce le aveam intr-o vreme, asa cum au si aparut altele noi. De data aceasta insa, acestea sunt pilite pe o personalitate putin mai constienta decat acum mult timp cand am inceput probatul cheilor. Din acest motiv am inteles ca, gasirea propriei chei, este un proces de durata. Si, deoarece cheia ce o aveam pana anul trecut era deja uzata bine, si astfel greu de modelat, m-am hotarat sa-mi iau un model brut. M-am gandit ca pornind de la zero, cu experienta acumulata deja, nu are decat cum sa ma ajute. Si ca o sa reusesc repede sa-mi descopar forma cheii mele.
Dar cum cineva are simtul umorului foarte bine dezvoltat, nu intotdeauna ni se intampla ceea ce ne asteptam sa ni se intample. Si asa m-am trezit in situatia de a intelege cat de greu este de fapt sa iti faci singur propria cheie. Pornind de la zero. In momentul in care ai in fata un numar de variante limitate practic doar de imaginatia ta, ai mari sanse sa iti fie foarte greu sa alegi una. Pe vremea cand incercam tot felul de chei gata facute, simteam mici nepotriviri. Care ma... jenau, ca sa zic asa, mai mult sau mai putin. Acum, pornind de la zero, si avand in fata un drum lung, fara nici un model de aceasta data la indemana, poate parea chiar imposibil cateodata.

Marijuana-Ultima speranta impotriva cancerului?

Conform unui studiu de ultima ora efectuat de specialistii Universtitatii Complutense din Madrid, in planta de marijuana exista un ingredient activ care reduce tumorile cancerigene.

Cercetatorii au descoperit neasteptatele calitati ale extractului de marijuana, in cadrul unor experimente in care THC, substanta activa din marijuana, a fost administrata unor soareci de laborator care sufereau de tumori cancerigene. Spre surpriza cercetatorilor implicati in acest experiment, rozatoarele carora le-a fost administrat extractul de marijuana, s-au insanatosit aproape miraculos, substanta THC actionand prin reducerea tumorilor si distrugerea celulelor cancerigene printr-un proces biologic denumit autofagie.

“Descoperirea noastra demonstreaza inca o data ca dozele sigure de THC administrate in cadrul unui proces terapeutic, se pot aplica in faza experimentala si unor oameni suferinzi de diverse forme de cancer”, declara Guillermo Velasco, seful echipei de cercetatori spanioli, in cadrul unui interviu publicat in prestigiosul Journal of Clinical Investigation.
Velasco si echipa sa au analizat in premiera mondiala evolutia a doua tumori apartinand a doua persoane care sufereau de o forma foarte agresiva de cancer la creier. In cele doua cazuri, celulele canceroase analizate au aratat semne de autofagie, dupa tratamentul cu THC. Cercetarile anterioare asupra efectului substantelor canabinoide asupra obezitatii s-au dovedit un esec, in contrast, pe frontul luptei impotriva cancerului, extractele din marijuana tind sa devina un medicament revolutionar.

Sursa : FoxNews

butterflies

ieri am simtit din nou. dupa foarte foarte mult timp. fluturasi. fluturasi in stomac. ma place/nu ma place. ma iubeste/nu ma iubeste. acel tip de fluturasi. acei fluturasi care te fac sa iti poti "simti" sentimentele. acei fluturasi care intr-o secunda iti provoaca o nesiguranta crunta, pentru ca in secunda urmatoare sa te umple cu o fericire de nedescris. acei fluturasi care parca au un drept de viata si de moarte asupra ta. acei fluturasi care te pot duce intr-o clipa din cele mai adangi neguri ale disperarii pe cele mai luminoase culmi ale ale sufletului.
acum cand stau si ma gandesc la asta, mi se pare ca lipsa acestor fluturasi e o mare frustrare. toata lumea ar trebui sa ii simta zilnic cumva.
eu ieri m-am indragostit de o idee. adica mi-a venit o idee, si pe masura ce o intoarceam pe toate fetele simteam cum ma umple de bucurie. simteam acei fluturasi de mai sus. nu stiu nici eu cum sa explic mai bine de atat. e ceva cu totul nou pentru mine. ceva care insa ma umple de speranta cumva. daca ceea ce am trait ieri nu a fost o intamplare... ei bine ... sunt happy :)

"Cine moare", de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

vreau adevarul !!!

serios. chiar vreau adevarul. sa mi se spuna verde-n fata. chiar arat asa de disperat ? asa de jalnic ? e chiar atat de rau pentru un tip la varsta mea sa fie singur ?
pentru ca daca raspunsul la vre-una din intrebarile de mai sus este "da", atunci se explica de ce fiecarei persoane cu care discut ii pare ca cel mai bun lucru care mi s-ar putea intampla este o ... fresh new love...
X-(
PS: pentru cei ce nu stiu ce este semnul de mai sus, e smiley-ul ala rozaliu... ce scoate abur (sau ce-o fi) pe urechi

azi am implinit...

68 kg. imbracat cum ar veni. adica 67 si ceva eu. f ciudat. cred ca nu am mai avut atatea kilograme de la 15-16 ani. trebuie sa ma apuc sa pun ceva la loc. & cica daca ma tin de mersul la sala (si acum, dupa ce au trecut aproape toate durerile parca nu mai e asa greu...) in cam 2 luni o sa fiu gagiu :D
faza e ca nu ma prea inteleg cu antrenorul. ala vrea sa scota nu stiu ce culturist din mine, si cum nu am un vocabular prea bogat, nu stiu cum sa ii explic, fara sa il jignesc grav, ca nu vreau sa ajung ca si el :D
adica acum ma pune sa fac tot felul de exercitii noi, probabil insotite de noi dureri :D, si in special pt picioare...
pai eu nu au am nimic cu picioarele mele. nu ma deranjeaza nimic la ele. chiar mi se par ok. nu vreau alti muschi la picioare...
si asa ma chinui inca sa nu fug din sala la fiecare exercitiu nou de abdomen (si am impresia ca sunt zeci !!!)... si abia am reusit sa ma inteleg cu cateva gantere... ca sa mai imi bat capul si cu picioarele...

concluzia ???

Se pare ca exista un test de ... fericire !!! The Oxford Happiness Inventory - (google it), pune la indemana un test (http://coachingtohappiness.com/happiness_-test.html) care se pare ca are o acuratete de aproximativ 90 %. ceea ce pentru mine, in materie de masurat fericirea, este mai mult decat suficient. rezultatul testului consta intr-un procent pe care il primesti. acel procent, reprezinta cat la suta din potentialul tau de fericire ai atins. foarte dragut m-am gandit eu... cand m-am pus sa-mi fac testul...
rezultatul insa m-a socat. e fucked up oricum l-as lua. 51 %. adica jumatate. jumatate din potetialul meu de fericire l-am atins acum.
sunt doua variante in care pot eu analiza acest rezultat: cum am amintit mai demult, nu sunt inca decis daca atingerea fericirii este un task in doi (fiind implicata iubirea, care, tot asa cum am mai amintit, este singurul sentiment pur pe care omul este capabil sa-l dezvolte), sau este posibila si de unul singur ?
varianta fericita pentru mine ar fi sa fie un task in doi. pentru ca atingand 50 %, inseamna ca restul vine prin completare. prin cedare si primire. aici insa intervine partea ce face acesta varianta imposibila - si anume faptu ca cealalta jumatate nu exista, si ca toata aceasta poveste este doar...o poveste.
mergand in cealalta directie, si anume atingerea fericirii de unul singur, nu pot decat sa constat ca sunt cu mult in urma. daca pana la varsta asta, cheltuind deja un imens capital de energie, nu am reusit sa ajung decat la jumatate, nu am cum sa ma pacalesc singur pentru ceea ce urmeaza...

until the death will do us apart...

este o expresie cu care oamenii au ales sa isi incheie un juramant. nu ma refer neaparat la insitutia casatoriei in sine (acesta de altfel fiind momentul in care oamenii au ales sa foloseasca aceste cuvinte) ci la dragoste in general. cred ca este doar o coincidenta faptul ca aceste cuvinte se spun in momentul casatoriei. si in acelasi timp cred ca fiecare indragostit le gandeste pe perioada cat este sub efectul iubirii. asa ca incadrarea lor in ceremonia casatoriei imi pare mai mult o alegere ce tine de o simbolistica de prost gust. spun acest lucru deoarece casatoria, pe langa faptul ca simbolizeaza acea incununare a iubirii dintre doua persoane, se incapataneaza sa ramana doar atat. un simbol. un moment izolat in timp prin albume de nunta si casete video/dvd-uri. dupa care nimeni se pare ca nu isi mai aduce aminte ce anume le-au facut pe cele doua persoane sa aleaga acest drum. si ceea ce este cel mai trist, nici chiar cei doi nu isi mai amintesc.
dar aceasta este varianta clasica. varianta fat-frumos. ori cum frumos nu am fost niciodata, iar fat nu mai sunt demult, se pare ca variantele clasice pur si simplu nu au succes in ceea ce ma priveste. asa ca a trebuit sa ma gandesc la altceva. cu dreptul la speranta refuzat in aceasta viata, singurul moment spre care ma poarta gandurile ramane moartea. aceasta pare a fi singurul lucru la care nu iti poate interzice nimeni sa speri. e ultimul meu refugiu. este momentul in care o sa stiu daca aceasta viata a fost o pregatire pentru altceva, sau pur si simplu nu. in asa fel incat abia atunci o sa stiu daca intr-adevar moartea te desparte, sau, dimpotriva, daca te uneste.
as putea foarte usor sa pornesc o pledoarie a sinuciderii din acest punct. atata timp cat traiesti cu speranta ca doar moartea iti poate aduce ceea ce ti-ai dorit pe parcursul vietii, pare cumva mai usor sa iti astepti destinul mort fiind. pentru ca odata ce ai trecut dincolo, timpul nu ma are nici o relevanta. esti una cu eternitatea, iar scurgerea timpului nu ti se mai aplica. totusi, nu reusesc sa vad sinuciderea ca pe o solutie. pentru ca oricat de tragica ar parea o viata in care te pregatesti doar pentru moarte, cred ca ea, viata, face parte din circuit asa cum este ea. in asa fel incat, pentru a schimba sensul expresiei initiale, pentru a-l transforma in iubire vesnica, trebuie sa treci prin aceasta etapa numita viata. chiar daca ea nu pare la fel de binevoitoare cu toti oamenii, este necesara parcurgerea ei, tocmai pentru a putea sa fii pregatit atunci cand o sa o parasesti.
cu o doza de cinism de care nu am reusit niciodata sa scap, o sa inchei cu constatarea ca nici ca se poate a avea o atitudine mai de "complete looser" decat aceasta de a astepta ca moartea sa iti rezolve ceva :)

botellon

azi am aflat ce inseamna botellon.
botellon este un loc oarecare, de obicei langa un bar ce are o terasa de unde se aude muzica, si unde se strang alti oameni cu bautura lor de acasa. si unde se pune de un fel de disco in aer liber. unde toata lumea se imbata cel mai ieftin posibil :D
ce mi se pare genial este ca spaniolii acorda o asa importanta acestui gen de distractie/loc, incat i-au dat nume :))

oferta de empleo

mi-am pus la punct planul pentru sezonul estival. e clar ca merg pe mana fotografiei. business planul e gata si e chiar mult prea promitator. asa ca il tot inrautatesc in mintea mea, dar tot imi iese bine :)
dar mi-am dat seama ca pentru a-l pune in practica, am nevoie de ajutor. o persoana dinamica, cu entuziasm, careia sa ii placa sa se plimbe pe malul marii. nu trebuie multa pregatire, in principiu ar fi nevoie de un carnet de sofer, si sa stie sa mute masina cate 2-300 de metrii. dar nici macar asta nu e necesar, pentru ca daca invata rapid sa faca ea pozele (persoana respectiva), pot sa mut eu masina :D
conditiile de plata sunt cam pe masura noilor mele ambitii, asa ca se asigura room & food, plus s-ar putea sa fie distractiv si fara prea multe griji :) si pe langa chestia asta cred ca mai ramanem si cu ceva banuti :D
aplicatiile se primesc aici, urmand ca doar cei selectati pentru interviul final sa fie contactati.
va multumesc

daca iubesti pe cineva...

lasa-l liber. daca se intoarce, e al tau. daca nu, nu a fost niciodata.
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
.
.
.
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
nu a fost niciodata
cuvintele acestea lovesc ca un baros in capul meu. nu a fost niciodata, nu a fost niciodata, nu a fost niciodata, nu a fost niciodata...
pentru prima data imi trece prin cap faptul ca s-ar putea sa ma fi inselat...
dintr-o megalomanie pe care nu mi-o pot intelege, am impresia ca m-am supraapreciat cumva mult prea mult. fucking sad sa descoperi despre tine ca esti doar un vis in propria ta minte.
acum inteleg ce a vrut sa imi zica maica-mea atunci cand imi repeta obsesiv faptul ca trebuie sa fac in asa fel incat eu sa am o parere buna despre mine. "ca daca tu nu ai o parere buna despre tine, atunci cine ai vrea sa aiba?"
abia acum, cand aburii grandomaniei mele sau mai disipat incep sa inteleg ca intr-adevar, nu prea are rost sa ai sperante de la altii sa aiba o parere buna despre tine, atata timp cat nu o ai chiar tu.
problema mea nu este ca nu as fi avut eu o parere buna despre mine, ci dimpotriva. cred ca imaginea ce o aveam eu despre mine era mult prea stralucita decat era cazul.
acum insa, din aceasta noua perspectiva, lucrurile par sa se explice mult mai simplu. si odata ce voi reusi sa ma obsnuiesc cu ideea ca nici unul din sensurile cuvantului "special" nu au vre-o legatura cu mine, imi voi putea vedea de viata. care sper sa fie mult ma simpla, si cu ambitii mult mai mici decat cele ce le aveam pana acum. chiar cred ca odata ce am inteles asta o sa imi gasesc si eu undeva un loc...

i need a buddy

urgent inca. trebuie rapid sa-mi gasesc un prieten cu care sa imi share noua mea viata cumva. a devenit foarte frustrant sa nu imi pot hrani mintea cu aceasta pofta de a divulga cuiva toate senzatiile ce ma incearca. e incredibil cum simt ca acest lucru ma tine cumva pe loc. nu neaparat ca ca tine pe loc, dar nu ma lasa sa inaintez asa cum simt ca as putea-o face. simt un fel de vulcan care creste pe zi ce trece. un vulcan nou. un vulcan care pentru prima data in viata mea are in miezul sau doar ganduri bune. si cel mai important cred ca este faptul ca de aceasta data aceste ganduri sunt intentionat bune. adica nu mai este nici unul lasat la voia intamplarii ca inainte. de aceasta data este invers cumva. vreau sa pornesc cumva plin de intentii bune atent planificate, pentru ca ulterior sa las totul la voia intamplarii, avand astfel posibilitatea de a verifica aceasta lege a compensatie care ma tot urmareste, si sa ma comving daca atrag sau nu doar lucruri bune.
si am ajuns cumva aproape de maturitate cu acest ¨vulcan¨. simt ca as putea deja sa las sa iasa ceva ¨lava¨ la suprafata. pentru a forma acea crusta de care cred eu ca este nevoie in asa fel incat sa iasa o frumusete de ¨munte¨, din acest mic ¨vulcan¨ :D
si acesta este momentul in care am ajuns sa simt aceasta disperata nevoie de un ¨buddy¨. am pus ghilimele pentru ca inca nu stiu ce forma ar putea avea. abia acum mi-am identificat aceasta nevoie.
dar daca stau bine sa ma gandesc, elimin repede varianta unui buddy feminin, pentru ca nu ma simt in stare la aceasta ora sa explic unei femeica am nevoie de un prieten cu care macar sa fiu cat de cat pe aceeasi lungime de unda. asa ca am nevoie de un prieten. tip. amic. whatever.

bull fight

pentru mine, lucrul care nu imi place cel mai mult legat de spania sunt luptele cu tauri. ce naiba au cu saracele animale ??? si cand imi aduc aminte ca taurul mai este si simbolul national al spaniei, si mai tare nu inteleg. de unde atata cruzime ??? & faza cea mai tare este ca daca ii iei pe rand si ii intrebi, nici unul nu recunoaste ca ii plac coridele astea. dar cand ajung acolo, se bucura ca descreieratii...
in alta ordine de idei, incep fallas in valencia. oficial am impreia ca de sambata. dar deja orasul este blocat aproape complet. masina devine in conditiile acestea un obiect folositor prin aprilie, tinand cont ca aici nu se incurca cu sarbatori de o zi doua, si toata nebunia o sa dureze in jur de 3 saptamani.
3 saptamani in care nimeni nu lucreaza, si in care tot poporul valencian sta pe strazi 24/7 intr-o fiesta asteptata de toti mai ca mantuirea sufletului :)

i don't want to be remembered

Intr-un fel mi se pare corect ca fiecare persoana sa poata decide in memoria cui ramane. daca si asa parerile oamenilor despre semenii lor sunt subiective, fiind alcatuite din media ce se formeaza intre puterea personala de perceptie si modul in care celalalt se exprima prin vorbe/fapte, am ajuns sa nu mai inteleg care ar fi rostul de a fi tinut minte. eu as vrea sa ma pot sterge pur si simplu din memoria tuturor oamenilor care m-au cunoscut vreodata. fara nici o posibilitate de back up. daca si asa nu am reusit sa fac pana acum pe nimeni fericit prin ceea ce am facut, nu vad care ar mai fi rostul amintirilor cu mine. pe cine ar putea ajuta ? si tot eu raspund... pe nimeni. pentru ca aceste amintiri nu fac nimanui nici un bine. in primul rand, persoana ce le are, este intr-un fel incapabila sa le depaseasca, fiind prizoniera acestor amintiri. o persoana care te cunoste dintr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat are deja o parere despre tine. si bineinteles ca toata viata se va astepta sa reactionezi/sa te comporti, in virtutea a ceea ce respectiva persoana stie despre tine. prinsi in propriile fragmente de amitiri/pareri oamenii par a nu fi capabili sa inteleaga ca ceea ce stiu ei despre tine nu mai este actual. si astfel, orice as face de acum in colo o sa port eticheta unei pareri formate in conditii care poate acum nu mai sunt actuale. asa ca, in aceste conditii, a fi uitat complet mi se pare unul din cele mai bune lucruri care mi s-ar putea intampla. si nu ma refer aici la a uita unele lucruri, sau unele amintiri doar. nu!! vreau sa fiu uitat complet. as vrea sa pot formata bucata de memorie alocata mie din mintea oricarei persoane care m-a cunoscut vreodata in asa fel incat acea persoana sa poata fi exact asa cum a fost inainte de a ne cunoaste.