The Pursuit of happiness

30 octombrie 2008. Primul meu post pe acest blog. Imi aduc aminte cum am incercat sa ii gasesc un nume. recitind inceputurile blogului imi aduc rand pe rand aminte de toate sentimentele/intrebarile/nedumeririle ce le traiam pe atunci. imi aduc aminte cum m-am gandit ca daca tot incep un blog sa-l dedic unei idei. unei scop.
si ce alt scop mai bun am putea aveam fiecare dintre noi decat acela de a fi fericiti?
asa a inceput blogul. cum a inceput aceasta cautare a fericirii pentru mine nu stiu exact. probabil ca a inceput undeva in jurul orei 9:30 intr-o dimineata de miercuri din luna mai a anului 1976, atunci cand veneam pe lume. au fost necesari ceva mai mult de 33 de ani pentru a reusi sa ma apropii de fericire. iar acum pot ca ochii sufletului meu au inceput sa se deschida. a fost necesar sa trec prin destule pentru asta. a fost necesar sa cunosc alte fericiri (false in totalitate) si mai ales a fost necesar sa sufar.
ce antagonism! oare cum ii poti spune cuiva ce vrea sa isi descopere fericirea ca inainte trebuie sa isi doareasca sa sufere. trebuie sa se expuna. trebuie sa lase garda jos. trebuie sa accepte ceea ce i se intampla fara sa cracneasca macar. oare cati suntem capabili? foarte putini probabil. eu unul nu am fost capabil sa ascult. auzeam ce vorbesc unii oameni cu mine dar nu ascultam. si drept urmare nu intelegeam. nu vrea sa imi arog mie nici un merit. nu vrea sa spun ca sunt in vre-un anume fel altfel decat orice alta persoana din aceasta lume. dimpotriva. sunt nici mai mult nici mai putin decat fiecare dintre voi. sunt un suflet la fel ca toate celelalte. un lucru stiu insa ca am facut. si acela este faptul ca am perseverat. in ciuda oricarei logici de multe ori. am dat cu capul in prag de atatea ori ca ma mir ca il mai am. si culmnea, am dat cu capul de foarte multe ori in acelasi loc, nevroind parca sa invat nimic. dar am perseverat. am mers inainte.
Iar in momentul in care am reusit sa prind un capat al atei din ghemul fericirii nu i-am mai dat drumul. am trait vesnic cu convingerea ca mai este ceva. nu stiam ce, dar stiam ca mai este ceva. am avut curajul sa ma pun in contradictii cu teorii vechi de sute de ani. in sine mea am contrazis rand pe rand orice filosofie. orice regula orice obicei. am contrazis dualitatea. am contrazis binele si raul. am contrazis orice ce putea veni in contradictie cu fericirea completa. cea reala. fericirea fara de moarte. mi-am elaborat cu timpul propriile mele teorii. propriile mele filosofii. am ajuns sa le contrazic pe unele. iar pe altele le-am dezvoltat. unele au ramas in faza incipienta, probabil in momentul in care le descopeream inutilitatea.
nu mai este vorba doar de acel sentiment de fericire deplina si netulburata ce l-am trait in urma cu doua nopti. ideile incep sa se aseze. incet incet procesul de decantare continua. iar nimeni si nimic nu il mai poate opri.
rand pe rand orice intrebare spre care imi indrept atentia prmeste un raspuns. probabil ca nu toate deodata, dar cu timpul pe masura ce intrebarile respective vor capata o anumita importanta sunt convins ca raspunsul mi se va arata.
pentru prima daca simt ca pot face fata si provocarilor exterioare. pot raspunde intrebarilor altora. cu singura conditie ca cei care le pun sa fie pregatiti sa primeasca raspunsurile.
si afirm acest lucru pentru ca l-am simtit pe propria mea piele. pentru ca uitandu-ma in urma acum vad cu multa claritate cum degeaba primeam raspunsuri daca nu eram pregatit sa le ascul. le auzem, dar nu le intelegeam. sau intelegeam ce vroiam eu. ce vroia egoul meu sa intelega. si de obicei se termina prin a ajunge sa ma enervez din cauza ca aveam impresia ca cel care imi da raspunsurile de fapt nu ma intelege pe mine. ma pufneste rasul cand imi dau seama ce surdo-orb puteam sa fiu :)
ma voi opri aici pentru moment dar promit sa revin :)
de fapt am atatea de spun ca si daca nu as vrea probabil tot le voi spune :)

peace&love