fara titlu

Incepe sa devina palpabil. Sentimentul. Fiinta. Bucuria. Degeaba incerc sa masor ceva folosind termeni de comparatie din lumea formelor, ca si timpul de exemplu. Stiu doar ca dupa acea noapte, cand pentru cateva zeci de minute (sincer nu pot aprecia exact) am devenit constient de sentimentul de fericire/bucurie/liniste/noncuvant (este perfecta abordarea lui Osho apropo de "the non-thought") ce mi-a invadat corpul. Sub forma secundelor, clipelor, uneori mai lungi alteori mai scurte, aceste momente au devenit o constanta in viata mea.
De cateva zile insa am simtit o schimbare. Am simtit cum, aparent fara sa fac nimic in plus, aceste clipe cresc. se inmultesc. Se prelungesc. In acelasi timp in care noi raspunsuri mi se arata. Nu neaparat sub forma gandurilor, dar cumva devin constient de ele.
Intr-o stare de completa satisfactie apare un gand. O intrebare poate. Aproape instantaneu dispare daca nu are relevanta. Daca este cumva conectat cu sinele, si contine vre-o nedumerire, in clipa urmatoare vad, nu neaparat raspunsul, dar o alta perspectiva de a privi gandul respectiv. O perspectiva in care devin constient de raspuns fara a trebui sa il formulez.
Dupa care, dispare incet si linistit in oceanul de pace. Daca ar avea chip, am impresia ca gandul insusi ar disparea zambind.
Dupa care nimic. Acest nimic care ma face mai fericit ca niciodata. Stau si scriu aceste randuri cu senzatia ca imi vine sa ma ridic de pe scaun si sa fac cateva flick-flack-uri pe spate. Doar asa, for fun :)
Ma distrez atat de tare asistand la spectacolul oferit de ego, care incearca sa intrerupa acest spectacol de liniste cu tot felul de tentative devenite intre timp tragico-comice.
E foarte straniu sentimentul de spectator al unei piese de teatru cu doua personaje, din care unul esti tu insuti. Ma simt atat in sala cat si pe scena in acelasi timp.
Imi pot vedea atat de clar egoul cum incearca sa patrunda cu replici de genul "wow, trebuie sa testez asta. Trebuie sa intalnesc oameni iluminati sa imi confirme ca asa este. sa imi confirme ca ASTA este"
Dupa care incep sa rad. Atat in sinea mea cat si in lumea formelor.
Mi se pare atat de irelevant si de ridicol acest gand al "confirmarii" incat aproape automat ma paraseste el insusi rusinat parca. Dispare. Se duce...
p&l