Azilul de batrani

Nu m-am gandit niciodata la mine serios imbatranind. nu stiu. pur si simplu. nu ma pot imagina. nu ma vad. nu ma vad ajungand sa fiu batran. nu ma vad nici murind tanar...
si pana la urma... ce inseamna tanar ? si ce inseamna batran ?
habar nu am...
la ce m-am gandit azi insa este o premiera...
am inceput prin a=mi aduce aminte partile negative ale vietii ce o duc eu acum. cel putin asa cum imi imaginez ca mi le-ar prezenta ai mei parinti...
singur, fara un viitor asigurat, fara casa ta proprie si personala, etc...
ce poate fi rau in asta ? pai cand ajungi la batranete, incepi sa fii bolnav, si probabil ca e bine sa aiba cineva grija de tine...
mi se pare corect. dar care e diferenta intre a fi bolnav la tine acasa sau a fi bolnav la spital ?
si faza cu a avea familia langa tine cand esti batran... iarasi mi se pare un pic idealizata ca sa zic asa...
adica sincer, mi se pare mai interesant sa cunosc alti oameni ca mine intr-un azil de exemplu, cu tot felul de povesti de viata de ascultat, si cu care buna crestere sa ma oblige sa fiu politicos... pentru ca am impresia ca stim cu totii cum se poarta batranii cu familia cand sunt bolnavi mai ales. devin adevarate poveri... si fara voia lor...
si fara voia nimanui de fapt....pur si simplu se intampla
si atunci ? daca stiu asta de acum, de ce as alege ca pe o destinatie de urmarit posibilitatea de a-mi face familia nefericita in ultimii mei ani de viata ?
e chiar asa iesit din context acest mod de a privi batranetea ?

unde-i calea de mijloc ?

am observat un lucru ciudat. imi vine din ce in ce mai greu sa gasesc o punte de comunicare cu oameni cu care am intrerupt de ceva timp legatura...
si sa ma explic putin: e ok sa vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit de 10, 15, 20 de ani. dar cu cei cu care nu am mai vorbit de cand am plecat de exemplu, imi gasesc f greu cuvintele. daca incep din prima si le povestesc de lucrurile care ma preocupa pe mine in momentul de fata se creeaza un fel de vid. un "ceva" care blocheaza cumva derularea ulterioara a discutiei...
oamenii se bucura sa auda ca sunt bine, ca simt in sfarsit ca sunt pe drumul cel bun, ca am descoperit cum se fac exercitiile de fericire, etc etc... dar cand le spun ca in drumul meu spre aceste lucruri am renuntat complet si cu mare bucurie inca la unele "insemne" ale societatii de azi, gen masina, televizor, casa, etc, in asa fel incat in momentul de fata, toate proprietatile mele materiale incap intr-un rucsac, iar daca ceva nu incape, atunci probabil ca nu este asa important si prin urmare nu am neaparat nevoie, ceva se intampla...
replica urmatoare e ceva de genul.. "aha..." (cu accent pe ha) dupa care o pauza lunga umple spatiul...
"e clar, a laut-o razna..." sau "e pe droguri nasoale"... sau ceva de genul... sunt cuvintele nespuse din spatele pauzei...
faza este ca sunt atat de multe lucruri de spus, incat sunt sigur ca vina imi apartine mie. sunt atat de exaltat/exuberant/fericit odata cu aceasta stare de bine ce am descoperit-o, incat imi vine greu sa reiau toti pasii pentru altcineva. si mai ales pentru cda de fiecare data cand incer sa o fac, se pierde totul, din cauza discutiei care divagheaza mult prea mult. ok, inteleg ca si mie mi=a luat mult timp si multe resurse sa fiu aici, si ca probabil o singura discutie cu persoana respectiva nu are cum sa lamureasca nimic... frustrant anyway